Cum arătau poveștile copiilor cu peste două decenii în urmă. Aceștia dădeau dovadă de o imaginație fantastică, care le-a permis să creeze lumi, povești și dialoguri la care tinerii de astăzi nu s-ar fi gândit cu atât de multă naturalețe

În urmă cu două decenii, pe când internetul nu făcea parte din viețile noastre de zi cu zi, copiii alegeau să își exprime creativitatea prin povești pe care le scriau cu o atenție și o sensibilitate greu de imaginat pentru generațiile de astăzi. De la zâne, împărați și Feți-Frumoși, la animale vorbitoare și personaje de basm care merg să schieze la Poiana Brașov, poveștile copiilor de acum 20 de ani arată o lume inocentă în care finalul fericit este inevitabil.

Cum arătau poveștile copiilor în urmă cu două decenii

Cu mult înainte ca internetul să devină o sursă constantă de inspirație, copiii își construiau universurile ficționale din cărți, basme, reviste, filme animate și, nu de puține ori, din realitatea imediată.

Fără influența rețelelor sociale, a platformelor video sau a inteligenței artificiale, micii autori își construiau universurile din cărți, basme și povești spuse de părinți și bunici, dar și din propria experiență directă. Poveștile vechi, de 15-20 sau chiar de 25 de ani, dezvăluie o copilărie a lecturii și a jocului imaginar, în care literatura era principala poartă spre alte lumi.

10:00

FOTO Este indicat magneziul pentru copii? Dr. Laura Ene explică când se administrează și la ce trebuie să fii atent!

02:00, 21 Feb 2026

FOTO Program intens și săli pline la Teatrul „Luceafărul” Iași. Peste jumătate dintre spectacolele de săptămâna viitoare sunt sold out

Un element definitoriu al poveștilor de atunci era dialogul liber cu universul basmului clasic. Copiii nu se limitau la a imita basmele cunoscute, ci le reinterpretau, le parodiau și le adaptau vremurilor trăite de ei.

Cezara Mureșan, participantă la cea de-a VIII-a ediție a Concursului Național de Povești „Ion Creangă”, organizat de Muzeul Literaturii Române Iași, imaginează un „Hotel al Poveștilor”, un spațiu în care locuiesc Albă ca Zăpada, Pinocchio, Robin Hood sau Scufița Roșie. Intriga este declanșată de o situație absurdă și comică. Mama Încurcăturilor nu se pricepe să răspundă la telefonul recepției, iar universul basmului intră într-un haos ludic.

„Dar ce poate face un copil atunci când îi este poftă de o poveste? Sună la 6866 și va primi pe tavă povestea dorită. La Hotelul Poveștilor locuiau personajele preferate ale copiilor: Albă ca Zăpada, Pinocchio, Robin Hood, Scufița Roșie și toate celelalte. Hotelul avea 100 de etaje, dar știți ce multe personaje există. (…) Mama Încurcăturilor nu se pricepea deloc să răspundă la telefonul de la recepție, așa că au urmat o grămadă de încurcături: vânătorul din Scufița Roșie s-a îmbătat și a întârziat la serviciu, lupul mâncase prea multe ciuperci din pădure. Fiind prea sătul, n-a mai putut să o înghită pe Bunică. Frumoasa din Pădurea Adormită nu mai avea somn, Albă ca Zăpada s-a trezit doar cu 5 pitici, pentru că doi erau la campionatul de șah. (…) Superman, în loc să salveze omenirea, s-a dus la Poiana Brașov să schieze”, a scris Cezara Mureșan, acum aproape 20 de ani.

Această libertate de a amesteca mitologia basmului cu realitatea românească demonstrează nu doar umor, ci și o capacitate instinctivă de „remodelare” a textului canonic.

Lumea basmului era principala sursă de inspirație pentru micii scriitori

Alte texte respectau fidel tiparele basmului clasic, semn că lectura era profund asimilată. Valerica Nechita își începe povestea cu formula consacrată: „A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi nu s-ar povesti”, introducând figura împăratului, a fiicei frumoase și a mamei vitrege, tipare recognoscibile din basmul popular.

Și Alexandru Sandu construiește un scenariu tipic: Făt-Frumos pleacă în căutarea zânei, se luptă cu zmeul, descoperă o cheie misterioasă și, în final, are loc nunta „ca-n povești”, cu formula clasică de închidere.

„Făt-Frumos se îndrăgostise de zână și se hotărî s-o găsească și să o salveze. El spuse: «Îl voi învinge pe zmeu și voi aduce zâna acasă». Porni la drum și, după mai multe încercări, ajunse la palatul zmeului. Aici se luptă cu zmeul și-l învinse. O caută pe zână în tot palatul, dar n-o găsi și, când se uită pe masă, văzu o cheie pe care scria «Pivniță». Luă cheia și merse cu gândul că acolo este și zâna. (…) De aici au plecat spre palatul zânei, unde au făcut o nuntă ca-n povești și au trăit fericiți și poate mai trăiesc și astăzi, de n-or fi murit”, a scris Alexandru Sandu la începutul anilor 2000.

Dincolo de basm, copiii inventau lumi și metafore surprinzătoare. George Butnaru imaginează un personaj, Iepurică, care, după ce mănâncă prea multă zmeură, se transformă într-o floare albastră în formă de topor.

Povestea îmbină absurdul cu explicația nașterii unei flori printr-o întâmplare fabuloasă, deoarece, la fel ca în zilele noastre, copiii oferă sensuri și explicații fascinante, dar, pe atunci, acestea erau mult mai pline de sensibilitate.

„A trecut o oră. Iepurică are ghinion. Fiind umflat de zmeură, rămase în butoi. Au trecut câteva ore și Iepurică, deși renunțase să mai mănânce, foamea nu-i dădea pace. Și uite ce s-a întâmplat: a mâncat zmeură până a plesnit. Dar el nu a murit, s-a transformat într-o floare albastră de forma unui topor foarte mic. Seara a venit mătușa Chirila. L-a căutat prin toată casa. (…) S-a dus la butoiul cu zmeură. Ea mânca în fiecare dimineață. A văzut că butoiul era plin de nisip și deasupra lui erau toporul și floarea. Ea știa de plăcerea lui Iepurică de a meșteri cu toporul. S-a speriat și a început să plângă. Și-a dat seama că Iepurică nu mai există. Dar a rămas floarea albastră de lângă topor, pe care a numit-o toporaș”, a scris George Butnaru în 1999.

Imaginația transforma banalul în fantastic

Lana Dumitru propune, acum mai bine de două decenii, un basm în care leacul pentru o boală gravă este „o doză de râs”, introducând cu inocență și fără să își dea seama o adevărată morală filosofică despre puterea bucuriei.

„Există undeva, departe, la capătul lumii (care vă spun eu că există), o împărăție. Acolo, ca în toate împărățiile, trăia un împărat cu împărăteasa lui. Împăratul, pe nume Dieselies, avea o fată căreia îi venise vremea măritișului, însă el nici nu voia să audă de așa ceva. După o vreme, împăratul află că suferă de o boală fără leac. Și cum el era tare înțelept, hotărî să-și dea fata numai celui care va găsi un leac pentru boala lui. (…) Într-o zi, veni la împărat un flăcău chipeș, dar nu se știe cât de deștept. Acesta îi spuse împăratului că îi poate vindeca boala. Zis și făcut! Tânărul îl rugă pe împărat ca a doua zi de dimineață să mănânce o frunză de dud, ca mai apoi să poată să râdă cu poftă. (Căci nu v-am spus că leacul pentru boala împăratului era o doză de râs, dar nu cumva să îi spuneți, că leacul nu mai are efect.)”, scria Lana Dumitru în 2001.

Copiii dădeau dovadă de o imaginație nefiltrată de modele digitale, lucru care le permitea să vadă dincolo de realitatea banală și să creeze lumi, povești și chiar dialoguri între personaje la care tinerii de azi nu s-ar fi gândit cu atât de multă naturalețe.

„Într-o dimineață, Soarele și Luna s-au întâlnit și s-au luat la ceartă. «De ce îmi tulburi dimineața și te tot plimbi pe cerul meu, creatură palidă ce ești?», se răsti Soarele. «Cum, ai uitat că te stingi în fiecare seară? Auzi, cerul tău! Dacă n-aș fi eu, noaptea ar fi așa de neagră că nimic nu s-ar mai vedea», îl înfruntă Luna. «Ascultă, stârpitură, dacă n-aș fi eu, nu ar mai exista ziua și nimeni nu s-ar mai bucura de lumină». «Prostii, sunt sigură că eu aș putea să luminez și ziua, și noaptea», se lăudă Luna”, a scris Claudia Enache în anul 2000.

Viața de zi cu zi se transforma în basm

Un alt aspect fascinant este modul în care copiii transfigurau realitatea în basm. Acum 25 de ani, Ana Maria Blăjuț descrie un univers în care găinile din curtea bunicii devin împărați, prinți și prințese, iar gospodăria devine o adevărată curte imperială prin ochii unui copil.

„Știați voi, copii, că mai există împărați, împărătese și prinți sau prințese? Ei bine, chiar la bunicii mei se află un astfel de palat, unde toți sunt fericiți și se învârt de colo-colo. Cloșca cea cochetă are grijă de unsprezece puișori neastâmpărați. Adică împărăteasa cu prințișorii și prințesele. Împăratul, stăpân peste tot, se plimbă țanțoș și se mândrește cu straiele sale colorate sau cu podoaba de pe cap, coroana cea roșie ca focul. Slujnicele, Bogheta, Puica, Roșcata și multe altele, se ocupă de toate: prepară mâncăruri gustoase pe care le servesc stăpânilor, merg la cumpărături și aleg zarzavaturile mirosindu-le”, povestea Ana Maria Blăjuț acum 25 de ani.

În cele mai multe povești, realitatea nu era eliminată, ci împletită cu basmul, iar elementele din viața de zi cu zi erau integrate într-un cadru fabulos.

În ciuda elementelor mai dure reprezentate de fricile copilăriei, cum ar fi boala împăratului sau transformarea lui Iepurică, poveștile păstrează finalul fericit, nu ca o convenție literară, ci o formă de speranță, un mod prin care copiii reordonau simbolic lumea.

Textele integrale, cât și alte povești din cele peste 30 de ediții ale Concursului Național „Ion Creangă”, pot fi citite în antologiile din colecția Muzeului Literaturii Române Iași.

Poveștile scrise de copiii de acum două decenii rămân mărturii ale unei epoci în care imaginația se construia din lectură, iar scrisul nu era o pedeapsă, ci un joc prin care micii autori își construiau propriile cadre de basm, pe care le modelau după bunul plac.