Cum s-a dezonorat Ilie Bolojan cu mânuța lui?

A venit la Palatul Victoria pe un teren puternic minat în prealabil, prin modul nedemocratic, șmecheresc, în care au fost organizate, anul anterior, toate rundele de alegeri. Și apoi prin interzicerea Elenei Șoșoacă de la candidatură. Iar după, prin anularea din 6 decembrie a prezidențialelor, echivalentul unei lovituri de stat. Ilie Bolojan, fără a mai intra și în alte detalii, este fructul unor conjuncturi nefaste și, totodată, beneficiarul acestora. Acum s-a pus singur în situația de a-și da demisia de onoare. Dar nu o va face. Iar consecințele le va suporta, pe termen lung, întreaga societate.

M-am tot gândit, în această dimineață, dacă nu care cumva există și o demisie de dezonoare. Dar nu există. Poți părăsi o poziție importantă atunci când realitatea îți dictează că nu ești potrivit pentru ea, printr-o demisie care se cheamă „de onoare”. Dar cum, Doamne, ar putea exista, ca alternativă, și o demisie de dezonoare?

Pentru a forța în continuare democrația până la limita în care aceasta se transformă în dictatură, Ilie Bolojan a optat pentru o procedură nemaiutilizată niciodată până acum în România: promovarea unor legi, într-o cadență de-a dreptul diavolească, prin procedura asumării de răspundere, care, tocmai fiindcă are un caracter excepțional, permițând ocolirea dezbaterii parlamentare, este permisă de Constituție doar în situații-limită și niciodată până acum nu a fost utilizată „la foc continuu”.

Ilie Bolojan a ales deliberat această cale aparent facilă de a guverna și, implicit, dar și în mod declarativ, și-a asumat toate riscurile. Principalul risc fiind delegitimarea guvernului pe care îl conduce și căderea acestuia printr-o moțiune de cenzură care să întrunească, în Parlament, votul majorității. A mizat până dincolo de orice limită pe solidaritatea celor patru partide din arcul guvernamental, care îi asigură majoritatea în Parlament, astfel încât a mers până la capăt, sfidând, rând pe rând, cele mai elementare reguli de bun-simț.

Deputații și senatorii au pus între paranteze interesul național și logica constituțională, au închis ochii și au omologat, rând pe rând, toate pachetele legislative prin intermediul cărora țara s-a jucat la barbut prin asumări de răspundere. Și așa se face că, prin plasa ciuruită a Parlamentului României, a trecut și „pachetul” consacrat veniturilor exorbitante ale magistraților și posibilității acestora de a ieși la o pensie foarte mare, mai devreme decât oriunde în Europa.

Șmecheria utilizată de Ilie Bolojan a constat tocmai în faptul că această lege, pentru care și-a asumat răspunderea cu succes, este singura lege populară din întreg pachetul de asumări. Dar, din nou, a procedat șmecherește.

Ilie Bolojan știa foarte bine că actul normativ va ajunge la Curtea Constituțională, unde se va împotmoli și va fi respins din cel puțin două motive care – atenție – nu sunt de fond, ci de formă. În primul rând, pentru că, pentru prima dată în cazul unei legi trecute prin Parlament, a fost ignorat faptul că au existat obiecții de fond ale Consiliului Legislativ, practic asupra tuturor elementelor cuprinse în actul normativ.

Și nu s-a mai întâmplat, în istoria Parlamentului României, niciodată ca, atunci când Consiliul Legislativ întocmește un raport negativ pe zeci de pagini, Guvernul și Parlamentul să meargă mai departe fără a ține cont de obiecții.

A doua șmecherie este că trenul rapid al acestei asumări de răspundere a plecat din gară și a ajuns la destinație fără ca, între timp, guvernul să aștepte punctul de vedere obligatoriu al Consiliului Superior al Magistraturii.

S-a mizat pe faptul că populația va aplauda acest demers, în esența lui de bun-simț, întrucât veniturile și pensionarea magistraților trebuiau modificate. Iar la Curtea Constituțională, cum era și firesc, așa-zișii magistrați – aproape niciunul cu studii juridice – au profitat de ocazie și, după două ciudate amânări, au mers, în fine, pe repede înainte, nemai analizând fondul, ci doar prevalându-se de formă, adică de nerespectarea de către guvern a celor două condiții pe care le-am amintit mai sus, mai precis a existenței celor două rapoarte negative, și au respins legea fără a-și mai bate capul cu fondul actului normativ.

Este punctul în care, conform propriilor angajamente asumate, Ilie Bolojan trebuia și urma să demisioneze. Cu atât mai mult cu cât, rând pe rând, liderii coaliției care susțin acest guvern au declarat – cum, de altfel, a făcut și premierul – că, în cazul unei respingeri de către CCR, guvernul se delegitimează, iar alianța celor patru partide nu mai are rost.

Logic, dacă, printr-o moțiune de cenzură dusă cu succes până la capăt, acumulând, prin urmare, voturile necesare, un guvern cade pentru că așa dictează logica constituțională, litera și spiritul Legii Fundamentale, același lucru ar trebui să se întâmple și atunci când, invocând același act normativ suprem, Curtea Constituțională invalidează modul în care a procedat un guvern încercând să forțeze impunerea unui act normativ.

Este adevărat însă că în Constituție nu scrie că există și o obligație legală în acest sens, susținută de obligația morală. Ceea ce înseamnă că Ilie Bolojan, în calitate de premier, își poate permite să ridice din umeri și să meargă mai departe. Parlamentul, în schimb, ar putea să recunoască și să-și asume greșeala comisă și să revină printr-o nouă moțiune de cenzură, pe care, de această dată, să o valideze, pentru ca astfel să se ajungă la singurul rezultat normal, care înseamnă demiterea premierului.

Dar atât logica constituțională, cât și logica de bun-simț au fost înfrânte, iar Ilie Bolojan, cu acordul tacit al partidelor, al liderilor duplicitari ai acestora, este hotărât să meargă mai departe. Pentru că există doar demisie de onoare, nu și demisie de dezonoare!