Doliu în familia Ganea. Iulia, femeia spulberată pe trecerea de pietoni s-a stins după 11 luni

Iulia Ganea a murit, după 11 ani de suferință trăiți în urma unui accident rutier care i-a schimbat radical existența. Vestea despărțirii a fost făcută publică de soțul ei, Laurențiu Ganea, care a vorbit despre felul în care Iulia a purtat povara acestor ani cu demnitate rară și despre pierderea fiului lor, Robert.

Iulia, femeia spulberată pe trecerea de pietoni, s-a stins după 11 ani

În urmă cu un deceniu, cuplul se pregătea să-și întâmpine băiețelul. Iulia era gravidă în luna a opta și se plimba ținându-se de mână cu soțul ei. O clipă de neatenție la volan a produs impactul pe trecerea de pietoni care le-a rupt viața în două. Laurențiu, salvator de profesie, i-a acordat imediat ajutorul necesar până la sosirea medicilor. Iulia a supraviețuit, însă Robert a trăit doar câteva ore după accident.

La capătul acestor ani plini de încercări, soțul a anunțat public deznodământul și i-a adus Iuliei un omagiu emoționant.

„Cu regret va anunț că astăzi ne luăm rămas-bun de la Iulia Ganea, după 11 ani de luptă și suferință purtate cu o demnitate rară. În urmă cu 11 ani, un tragic accident ne-a schimbat viața pentru totdeauna, moment în care l-am pierdut și pe fiul nostru drag, Robert. De atunci, Iulia a dus o luptă tăcută, dar plină de curaj, fiind pentru noi toți un exemplu de putere.

Pentru mine, ai fost mai mult decât o soție, ai fost cea mai puternică persoană pe care am cunoscut-o. Ai luptat zi de zi fără să te plângi, iar tăria ta ne-a învățat ce înseamnă speranța adevărată.

Drum lin, suflet drag… să te regăsești în lumină. Vei rămâne pentru mine iubirea mea, puterea mea și amintirea care nu se va stinge niciodată. Îți voi purta chipul în inimă în fiecare zi și îți voi mulțumi mereu pentru tot ce ai fost pentru mine. Odihnește-te în pace, dragostea mea pentru tine va rămâne veșnică.”

Un deceniu de dependență totală și o îngrijire „infernala”
După impact, Iulia a petrecut luni într-o stare de somn profund. Când s-a trezit, realitatea era complet schimbată: nu se putea mișca singură, nu comunica verbal și era dificil de evaluat cât din jur o mai percepea. De atunci, fiecare gest a depins de familie: întoarcerea în pat, hrănirea, igiena, mobilizarea și ședințele de recuperare. A fost o cursă de anduranță, cu tratamente, proceduri și nenumărate nopți albe, în care fiecare clipire sau mic progres a însemnat speranță.