„Nu e oportun, băiete” – Mic ghid de îngropat afaceri la sat, legal și cu ștampilă

Cum moare o afacere la sat – sub pantoful oportunității politice

În România rurală, afacerile nu mor din lipsă de idei, de muncă sau de curaj. Nu. Ele mor elegant, discret, cu certificate de deces semnate de Consiliul Local și sigilate cu ștampila „nu este oportun.”

Să presupunem, prin absurd, că ești un cetățean încăpățânat. Ai muncit ani la oraș, ai strâns niște bani, și ai decis că vrei să faci ceva pentru locurile natale: o fermă, o seră, un atelier. Nu visezi la palate, nici la combinații cu fonduri europene fictive. Nu vrei să furi. Doar să construiești. Poate creezi și niște locuri de muncă, că tot se plânge primarul pe la televizor că „tineretul pleacă”.

Ai terenul – dar nu-i bun. E trecut, cu har divin și pix birocratic, ca „teren cu utilitate publică”. Ce utilitate? Nimeni nu știe. Probabil un monument al birocrației. Așa că trebuie să schimbi destinația terenului printr-un Plan Urbanistic Zonal. Prescurtat, PUZ. Dar tu să nu-l confunzi cu „puf!” – deși finalul e cam același: totul dispare.

PUZ-ul: birocrație cu pretenții de artă abstractă

Ah, PUZ-ul! Acea capodoperă administrativă care îți cere un maldăr de studii: studiu geo, studiu de mediu, studiu de însorire (că poate porcii tăi nu primesc destul soare), avize de la pompieri, drumuri, mediu, agricultură, sănătate, istorie, astrologie și probabil și de la o clarvăzătoare acreditată.

Le faci. Le plătești. Te costă câteva mii de euro. Dar tu crezi în proiectul tău. Crezi că o să reușești. Ai încredere că, odată documentația completă, Consiliul Local o să spună „da” unei inițiative bune pentru comună.

Naivule.

Blocajul nu e tehnic. E personal.

Totul se oprește acolo unde orice idee bună vine să moară: la ușa primarului.

Pentru că, vezi tu, primarul n-are chef să se dezvolte altcineva în afară de el și gașca lui. În sat, inițiativa privată e ca o boală molipsitoare. Dacă îți merge bine, ceilalți o să vrea și ei. Oameni cu idei? Cu bani? Cu dorință de muncă? Asta destabilizează ordinea lucrurilor. Și, mai ales, destabilizează scaunul electoral.

Așa că apare cuvântul magic: „nu este oportun.”

Un refuz atât de elegant și evaziv, încât nici nu poți să-l contești. Nu spune că proiectul tău nu e legal. Sau că nu e corect. Nu. Doar că… nu e oportun. Adică nu e momentul. Nu e vremea. Nu e conjunctura astrală bună. Nu bate vântul din direcția corectă. Sau, mai pe șleau, nu ești de-al nostru.

Dansul lebedelor în ședință ordinară

Începe teatrul: ședințele de Consiliu Local în care consilierii își molfăie votul, unii nici nu știu ce votează, alții așteaptă un semn discret din colțul mesei. Nimeni nu vrea să iasă din linie. Se votează împotrivă, sau se „amână”, sau se cere „mai multă documentație”. În fond, mai bine se ridică o statuie în centrul comunei decât să se aprobe ceva care chiar ajută.

Iar tu, antreprenorul visător, rămâi cu dosarul în mână și te întrebi unde ai greșit. Răspunsul e simplu: ai crezut că într-o comună românească poți construi ceva fără să ai o relație de subordonare politică. Ai uitat regula de aur: nu deranja ordinea locală.

Sărăcia, da’ controlată

Realitatea e că mulți primari și consilii locale preferă să țină comuna săracă, dar controlabilă. Un sat cu oameni plecați, bătrâni și asistat social este perfect: nu cere, nu deranjează, votează ce li se spune. Dar dacă vine unul cu o fermă? Cu idei? Cu potențial de a face din sat altceva? Pericol!

Și astfel, în loc să apară o afacere care să aducă locuri de muncă, taxe locale, venit pentru oameni și prestigiu pentru comunitate, totul se blochează. Nu pentru că nu s-ar putea. Ci pentru că nu se vrea.

Pentru că acolo unde administrația locală e captivă în interese meschine, dezvoltarea devine dușman.

Ce e de făcut?

Poate că te întrebi ce rost mai are. De ce să mai încerci. Poate că te gândești să renunți, să pleci, să lași satul în urmă – cum au făcut-o atâția alții. Dar tocmai asta își doresc ei: să renunți. Să pleci. Să nu mai deranjezi.

Așa că, dacă tot vrei să faci ceva, începe cu vocea. Fă-ți cunoscut cazul. Scrie. Vorbește. Filmează. Cheamă presa. Discută cu alți antreprenori din zonă. Vei descoperi că nu ești singur. Că și alții au fost opriți de același zid de tăcere și frică.

Pune întrebări publice la ședințele consiliului local. Cere procesul-verbal. Întreabă cine a votat împotrivă și de ce. Transparența este dușmanul intereselor obscure.

Amintește-le că un ales local nu e baron pe moșie. Este angajatul cetățenilor. Și dacă nu vrea să dezvolte comuna, poate ar trebui să lase pe altcineva s-o facă.

Și, mai ales, nu te retrage. Nu le oferi victoria ușoară. Pentru că, oricât ar părea de greu, schimbarea începe cu încăpățânarea de a nu pleca capul.

Într-o zi, satele României vor înflori nu din proiecte de partid, ci din curajul celor care au avut tupeul să creadă că se poate construi ceva fără pile, fără frică, fără aprobare politică.

Iar dacă acel sat e al tău – fă-l să conteze.