Eveniment-Social

Editorial Danut Degeratu: Cum n-am ( mai ) ajuns securist

Publicat: 10 oct. 2019

Există scriitori de renume cărora li s-a întâmplat să aibă, uneori, o pană de inspirație atât de gravă încât să stea, zile întregi, în fața foii albe de hârtie fără să poată scrie un rând! Semnificația termenului este atât de generoasă, încât fiecare dintre noi se poate considera scriitor, adică om care scrie, dacă nu are pretenția de a fi recunoscut, ca atare, de cei din jur. Stau de câtva timp în fața foii albe și nu știu cu ce să încep. Am primit tema acestei mărturisiri la modul imperativ și iată, sunt în situația de a scoate, din sipetul memoriei, fapte aproape uitate, petrecute în urmă cu zeci de ani, pe care, multă vreme, le-am considerat prea personale pentru a fi povestite.
Cred că sunt astăzi în situația de a propune înființarea unui club al celor care n-au fost securiști, nu pentru că n-ar fi fost buni de așa ceva ci pentru că n-au apucat să devină! Dacă cineva ne-ar ordona un recurs obligatoriu la memorie, nu știu câți dintre noi și-ar recunoaște, astăzi, propriile trăiri, anterioare anului 1989. Indiferent ce ne place să spunem acum, nimeni din țara asta nu se aștepta la evenimentele din acel Decembrie sângeros, în care o întreagă orânduire s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc și în care soții Ceaușescu au fost împușcați la zid, după ce li s-au citit niște acuzații îngrozitoare, care, ulterior, s-au dovedit a fi false.

Anul 1989, vrem nu vrem, împarte viața noastră, a celor care am trăit și în comunism, în două perioade total diferite. Este ca și cum am fi trăit două vieți, în două lumi diferite. Unii dintre noi s-au adaptat și au reușit să urce din mers în trenul acestei democrații șchioape, în care ne-au aruncat evenimentele din Decembrie 1989. În principiu, gradul de adaptare a fost în legătură de cauzalitate inversă cu perioada trăită în comunism. Cei mai în vârstă, s-au adaptat greu sau deloc. Mulți dintre ei, chiar dacă și-au continuat existența fizică în democrația postdecembristă, au rămas cu sufletele în comunism, incapabili de a asimila mărgelele de sticlă colorată pe care ni le-au trimis cadou binefăcătorii noștri occidentali.
Cred că împușcarea la zid a soților Ceaușescu a fost un eveniment care a marcat societatea românească în general și pe fiecare dintre noi, în moduri pe care abia acum, după trei decenii, le putem descifra. Mai întâi, odată cu soții Ceaușescu, s-a încercat ștergerea din memoria colectivă a unei jumătăți de secol de istorie românească, așa cum a fost ea. În egală măsură, imaginea tulburătoare a celor doi dictatori, cu mâinile legate și ciuruiți de gloanțe avea o semnificație brutală, desprinsă parcă din poveștile întunecate ale Evului Mediu, când leșurile tâlharilor de drumul mare erau lăsate de stăpânire să zacă la răspântii sau erau ridicate în furci, spre luare aminte.
Speriați de grozăvia pe care ei înșiși o ordonaseră, Iliescu și ceilalți bolșevici care au confiscat revoluția și odată cu ea, speranțele într-o democrație autentică, au interzis pedeapsa cu moartea, cât leșurile celor doi erau calde încă. Nu știu ce au trăit alții, mie unuia, acele zile mi-au stârnit o greață, care nici azi nu mi-a trecut cu totul. Aveam 24 de ani și lucram în subteran, la exploatarea minieră Moldova Nouă. Până atunci, lucrasem câțiva ani ca profesor la școala din sat. Visul meu era să devin membru al Partidului Comunist Român pentru a fi primit la Școala de ofițeri de securitate. Primarul comunist al comunei, un fel de văr al tatălui meu, știind care-mi sunt intențiile, m-a tot dus cu vorba câțiva ani, ba că fac parte din categoria intelectualilor și printre aceștia, primirile în partid sunt mai cu ciubote roșii, ba că spun bancuri politice, în fine, mi-am dat seama că n-o să mă primească în organizația pe care-o păstorea și nici azi nu știu dacă mi-a făcut un bine sau un rău!
În vara lui 1989 am trecut notele în catalog, am încheiat anul școlar și m-am prezentat la Oficiul Forțelor de Muncă să primesc un loc în industrie unde admiterea în partid era mai facilă. O cucoană supraponderală și oxigenată maxim, a foiletat un registru soios și a decis imediat: Întreprinderea minieră Moldova Nouă. Peste câteva zile, având în buzunar ultima mea leafă de profesor, mă prezentam la noul loc de muncă, unde, după instructajul de rigoare, am primit lămpașul, salopeta și brigada de destinație: Orizontul 150. Pe limba minerilor, asta însemna că abatajul meu se află la 150 metri sub pământ, într-un labirint de galerii din care reușeai să ieși, fără sprijin, după două-trei luni de activitate. Din experiența activității mele la mină, cea mai consistentă secvență, care mi-a rămas în memorie, este colivia.
Pentru cei care n-au luat cumva cunoștință de activitatea minieră, colivia este cușca aceea simpatică în care ținem păsările de apartament. La Moldova Nouă am aflat că există și o altă semnificație a cuvântului: colivie se numește și liftul, cu pereți din plasă de sârmă, care te duce în subteran, până la ultimul Orizont, care, la Moldova Nouă, era la 900 de metri în adâncul pământului. Pe măsură ce colivia coboară, vezi defilând, de jos în sus, întreaga recuzită a puțului betonat care duce în adâncuri: cabluri electrice, conducte de aer pentru mașinile din subteran, șobolani, infiltrații de apă și câte un bec chior, la fiecare Orizont. În rest, beznă. Un întuneric din ce în ce mai negru, pe măsură ce cobori mai adânc în măruntaiele pământului.
La 23 de ani, după câțiva ani de activitate la costum și la cravată, ca să pot păși, în fiecare zi, în colivia care ne ducea undeva, de unde nu știai niciodată dacă te mai întorci teafăr, a fost nevoie ca omul care fusesem până atunci să moară. În locul lui, a renăscut un Faust anonim, complet insensibil, care făcuse un pact cu duhurile blestemate ale minei: trebuia să rezist 11 luni ca să pot deveni membru de partid. Asta era, pentru muncitori, perioada de carantină. La mijlocul lui Decembrie 1989, am plecat spre Moldova mea natală, pentru sărbătorile de iarnă, fără să știu că, odată cu Orizontul 150, rămânea îngropat în adîncul exploatării miniere Suvarov-Moldova Nouă, acolo unde intră Dunărea-n țară, visul meu de a deveni ofițer de securitate.

În mintea mea, ofițerul de securitate etalon era locotenentul Dobrescu, eroul romanelor polițiste, scrise cu atâta har de Rodica Ojog Brașoveanu. Habar n-aveam de beciurile Securității și de sutele de mii de români martirizați de Securitatea lui Gheorghiu Dej. Nu citisem nicăieri despre lagărele de muncă înființate în 1950 la ordinul său, lagăre care aveau să devină mormintele colective ale aproape tuturor intelectualilor țării. Eram un tânăr utecist, produs al societății socialiste multilateral dezvoltate, al cărui ideal de viață era să devină un vajnic luptător pe frontul nevăzut al informațiilor și contrainformațiilor, împotriva spionilor capitaliști trimiși să destabilizeze scumpa noastră patrie.

Nu mi-e teamă că unii m-ar putea acuza, tardiv, de naivitate! La fel ca mine erau 99 la sută dintre românii a căror unică sursă de informație adevărată era Europa Liberă, ascultată la vreme de seară, cu frica în sân. Cei care aveau idee cu ce se mănâncă democrația, fie lucrau în corpul diplomatic fie erau nomenclaturiști sau rude ale acestora. Mai erau marinarii, aviatorii, sportivii și artiștii, dar pe ei nu-i deranja orânduirea comunistă, aveau tot ce-și doreau: libertatea de a vedea lumea și venituri care nici nu se comparau cu ale noastre. Noi, toți ceilalți, eram exponenții Epocii de aur, niște dobitoace bipede al căror destin era să înalțe ode conducătorului iubit și să defileze, de 1 Mai și de 23 August, prin fața tribunei oficiale. Ni se mai spunea aplaudaci.
Gărgăunii din capul meu au zburat, odată cu orânduirea comunistă. Securiștii tranziției au defilat prin fața noastră și au lăsat cicatrice adânci pe fața bucălată a gingașei noastre democrații, începând cu Virgil Măgureanu și terminând cu Traian Băsescu. Poate de-aia nu mi-a trecut greața și poate de-aia n-am (mai) ajuns securist.



loading...

Adauga un comentariu
Anunturi bzi.ro Adauga anunt gratuit