Fenomenalele paradoxuri din strâmtoare

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Strâmtoarea Ormuz este, în esență, o fâșie îngustă de apă prin care trece o parte vitală din energia lumii și care a devenit scena unui paradox aproape fenomenal. Cea mai puternică forță militară a planetei poate domina marea și cerul, dar nu poate garanta că un petrolier va avea curajul să treacă.

Washingtonul anunță că strâmtoarea este deschisă. Teheranul susține că este închisă. Navele, mult mai pragmatice decât guvernele, se uită la cifre și trag singure concluziile. Cifrele traficului arată că trec puține nave. Întrebarea care decurge în mod natural este ce înseamnă, în definitiv, a controla o strâmtoare. În manualele militare, controlează cel care are avioanele, distrugătoarele, sateliții și capacitatea de a lovi primul. Din această perspectivă, răspunsul se cunoaște dinainte și este aproape banal – Statele Unite. Comerțul maritim lucrează însă cu o cu totul altă definiție. Pentru un armator, strâmtoarea este deschisă numai dacă nava lui trece fără să fie lovită. Pentru asigurător, numai dacă riscul poate fi pus în calcul. Pentru echipaj, numai dacă traversarea nu se transformă într-un joc de tip ruleta rusească.

Iranul nu are nevoie să învingă flota americană și nici măcar să închidă efectiv Ormuzul. Îi este de ajuns să demonstreze, din când în când, că poate lovi câte o navă. Un singur petrolier avariat produce un efect strategic mai mare decât un distrugător scufundat, întrucât în spatele fiecărui petrolier se află un armator, în spatele armatorului un asigurător, iar în spatele asigurătorului un calcul.

Se ajunge astfel la o situație pe cât de stranie, pe atât de reală. Aici apare un al doilea paradox. America stăpânește militar strâmtoarea fără să stăpânească traficul prin ea. Iranul nu o stăpânește militar, dar controlează, prin simpla întreținere a fricii, o bună parte din trafic. Nu are nevoie de steaguri pe mare și nici de puncte vamale. Are nevoie doar de suficientă incertitudine încât oamenii care transportă petrol de sute de milioane de dolari să prefere să mai aștepte o săptămână.

Să vedem cum arată cel de-al treilea parardox. Teheranul depinde, la rândul său, de aceeași fâșie de apă. Dacă Ormuzul devine cu adevărat impracticabil, Iranul își lovește adversarii, dar se lovește deopotrivă pe sine. Suferă Arabia Saudită, suferă Emiratele, suferă Qatarul. Suferă China, suferă Europa. Prețul petrolului urcă. Numai că Iranul nu trăiește într-un univers paralel ci și trebuie la rândul său să exporte, să importe, să transporte și să se finanțeze. A închide complet strâmtoarea ar însemna să dai foc podului pe care stai, ca să nu treacă adversarul. Cu observația că prin acest pod trece o cincime din petrolul lumii.

Mai este însă și un al patrulea paradox, și aici se află, după părerea mea, miezul problemei. Statele Unite pot provoca Iranului pagube militare considerabile. Pot lovi infrastructură, porturi, instalații, nave. Dar fiecare demonstrație de forță în plus mărește exact lucrul pe care Washingtonul încearcă să îl reducă, și anume percepția de risc. Poți câștiga bătălia și, simultan, poți urca prima de asigurare.

Adevărata bătălie pentru Ormuz nu se dă doar între nave americane și rachete iraniene. Se dă în birourile companiilor maritime din Singapore, în departamentele de risc ale marilor asigurători, în terminalele petroliere și pe ecranele traderilor din Londra. Acolo se hotărăște dacă strâmtoarea este deschisă. Nu la conferințele de presă de la Washington și nici în comunicatele de la Teheran.

Iar deznodământul, fără doar și poate, va fi prezentat drept victorie de ambele părți. Americanii vor spune că au redeschis strâmtoarea. Iranienii vor spune că li s-a recunoscut rolul. Omanul va spune că a mediat. Armatorii nu vor spune nimic: vor verifica prima de asigurare și vor porni motoarele.