Fostul impresar despre viaţa cu «monstrul» Pavarotti: mâncarea, haremul şi «duşmanii cei proşti»

Deşi a încetat din viaţă acum aproape 13 ani, prin arta pe care a creat-o, Luciano Pavarotti continuă să fie o prezență actuală pentru iubitorii muzicii clasice.

Apreciat și îndrăgit deopotrivă de iubitorii de operă, dar și de suporterii de stadioane, Luciano Pavarotti – omul era total diferit de artistul care a fermecat o lume întreagă, chiar un ”monstru”, după cum îl descrie într-o carte biografică fostul său agent, Herbert Breslin, care i-a fost alături 36 de ani.

În 2002, Luciano Pavarotti și Herbert Breslin au încetat relația de colaborare, după aproape patru decenii, tenorul italian alegând să lucreze cu impresarul maghiar Tibor Rudas, iniţiatorul proiectului ”Trei tenori“.

Ulterior, Breslin a scris cartea ”Eu şi Regele“, despre care spune că este ”povestea unui tânăr simplu şi adorabil, care s-a transformat într-un superstar agresiv şi nefericit“.

”Luciano Pavarotti este expertul mondial în orice. Ştie mai multe decât oricine altcineva despre muzică, medicină, stomatologie, prostată, îngrijirea copiilor sau problemele legale. Toţi ceilalţi sunt nişte imcompetenţi“, scrie sarcastic, în cartea sa, Herbert Breslin.

Dezvăluirile nu se opresc aici, iar Pavarotti este portretizat ca un bărbat cu un apetit uriaş pentru mâncare, dar şi pentru femei, având, în jurul său, un adevărat ”harem de asistente şi admiratoare“. De altfel, artistul şi-a părăsit prima soţie pentru asistenta Nicoletta (33 de ani). Pe aceasta o numea, potrivit lui Breslin, ”preferata mea din harem“.

Fostul impresar declară că era ”fascinat“ de apetitul lui Pavarotti spune că artistul era obsedat de mâncare. De altfel, de-a lungul carierei, a avut numeroase fluctuaţii de greutate, iar, în total, spune Breslin, Pavarotti s-a îngrăşat şi a slăbit 2.500 de kilograme.

În lumina reflectoarelor, alături de Placido Domingo şi José Carreras, Pavarotti a format unul dintre cele mai apreciate triouri din lume. În culise, însă, Pavarotti îi bârfea şi îi numea ”duşmani proşti“ pe colegii săi de scenă.