Generația de sacrificiu

După marea aglomerație de evenimente din 1989, pe care, din cauza vârstei și a educației riguroase primite în familie, nu am perceput-o în deplinătatea semnificațiilor sale, România a intrat într-un lung și obositor proces pe care l-am numit, ani la rând, „tranziție”. Pentru unii, această tranziție a însemnat oportunitate; pentru alții, mai ales pentru generațiile tinere de atunci, a fost începutul unui drum presărat cu incertitudini, promisiuni și sacrificii.

Anii de liceu au fost dominați de un discurs constant despre reformă. Ni se spunea că totul este în schimbare, că trebuie să avem răbdare, că urmează „luminița de la capătul tunelului”. În realitate, învățământul agricol – un pilon important al economiei românești – începea să se clatine. Liceele agricole au fost treptat scoase de sub finanțarea Ministerului Agriculturii, iar acest lucru a dus, inevitabil, la degradarea lor. Baza materială s-a învechit, cadrele didactice s-au împuținat, iar disciplinele esențiale, precum economia agrară sau dezvoltarea rurală, au rămas ancorate într-un model depășit, specific economiei socialiste.

Am intrat apoi în viața universitară într-o perioadă în care entuziasmul politic era la cote ridicate. Din convingere, m-am apropiat de un partid de stânga, animat de idealuri și de dorința de a contribui la schimbare. Am avut șansa de a intra în contact cu oameni de calibru, de la nivel central, și de a mă documenta serios în domeniul științelor politice, inclusiv prin intermediul unor resurse academice accesibile în acea perioadă.

Îmi amintesc însă cu amărăciune contrastul dintre entuziasmul afișat în momentele electorale și realitatea de după. Tineri entuziaști fluturau steaguri în urma victoriilor politice, în timp ce, la doar un an distanță, studenții ajungeau în stradă, protestând împotriva tăierii drepturilor. Reformele promise s-au transformat, adesea, în măsuri dure, aplicate fără o coerență reală și fără o viziune pe termen lung.

Slogane precum „15.000 de specialiști” sau „luminița de la capătul tunelului” au rămas, în memoria colectivă, mai degrabă simboluri ale unei tranziții perpetue decât repere ale progresului real. În acest context, dezamăgirea a fost inevitabilă. În anul 2001, am decis să mă retrag din politică, după ce am descoperit mecanismele interne și transformările ideologice ale celor care, peste noapte, își schimbau convingerile în funcție de context.

A urmat o perioadă în care guvernele s-au succedat, fiecare cu propriile promisiuni și propriile reforme. Guvernele de stânga au avut atât realizări, cât și eșecuri, iar istoria le va judeca în mod obiectiv. Abuzurile comise în acele vremuri trebuie, fără îndoială, condamnate și asumate.

Guvernele de dreapta au debutat, la rândul lor, cu un suflu nou, cu promisiuni de eficiență și modernizare. Pentru o perioadă, nivelul de trai a cunoscut o creștere vizibilă. Însă această evoluție a fost brutal întreruptă de criza economică globală. Din nou, aceeași generație a fost chemată să suporte costurile.

Am devenit, încă o dată, „generația de sacrificiu”. Ni s-a spus că trebuie să strângem cureaua pentru a salva economia, pentru a stabiliza țara. În același timp, însă, asistam la risipă: terenuri de fotbal construite în pantă, săli de sport fără elevi, investiții fără utilitate reală. În paralel, anumite categorii beneficiau de privilegii și bonusuri greu de justificat.

A fost și perioada unei intense „vânători de vrăjitoare”, în care percepția generală era că întreaga societate este coruptă și că fiecare instituție trebuie supravegheată permanent. Această stare de tensiune a lăsat urme adânci în mentalul colectiv.

După depășirea crizei, România a început, încet, să se redreseze. Schimbările politice au continuat, iar societatea a rămas fragmentată. Protestele au revenit, tinerii au ieșit din nou în stradă, invocând dreptatea și transparența. Unele revendicări au fost, fără îndoială, justificate. Altele au fost, poate, rezultatul unei acumulări de frustrări.

A urmat criza sanitară, un moment de cotitură pentru întreaga lume. Restricțiile, achizițiile masive, deciziile luate în regim de urgență au generat, la rândul lor, controverse. S-au cheltuit sume considerabile pentru echipamente, unele necesare, altele discutabile. În mod paradoxal, însă, reacțiile societății au fost mai temperate.

A fost o perioadă în care liniștea aparentă ascundea o realitate complicată, în care interesele convergente au dus la alianțe neașteptate. Mesajul dominant era unul de stabilitate: „dormi liniștit, țara veghează”.

Dar această stare nu a durat. Au revenit reformele, ajustările, măsurile de austeritate. Din nou, aceeași generație este chemată să suporte costurile. Se descentralizează, apoi se recentralizează. Se reformează, apoi se reformează din nou. Un ciclu aparent fără sfârșit.

Privind retrospectiv, constatăm că, din 1990 până în prezent, am fost martorii unei succesiuni continue de tranziții. Fiecare etapă a venit cu propriile promisiuni și propriile sacrificii. Întrebarea care se ridică este: până când?

Este politica, în esența ei, de stânga sau de dreapta? Sau aceste etichete au devenit simple instrumente retorice, lipsite de conținut real? În practică, diferențele par tot mai estompate, iar deciziile sunt adesea dictate de conjuncturi, nu de principii.

Generația noastră a crescut cu ideea că sacrificiul este necesar pentru binele comun. Am acceptat, de multe ori, măsuri dificile, în speranța unui viitor mai bun. Dar un sacrificiu repetat la nesfârșit riscă să-și piardă sensul.

Astăzi, când privim în urmă, vedem nu doar greșeli, ci și lecții. Vedem nu doar eșecuri, ci și momente de progres. Însă, mai presus de toate, vedem o generație care a fost pusă, în mod repetat, în situația de a suporta costurile unor decizii pe care nu le-a controlat.

Și astfel, concluzia devine inevitabilă: de atunci și până acum, am fost și rămânem, în mod constant, o generație de sacrificiu.

Succes!