Pe 10 mai, România comemorează nașterea uneia dintre cele mai ilustre figuri ale artei dramatice românești: Elvira Popescu. Actriță de renume internațional, cu o carieră întinsă pe parcursul a peste șase decenii, Elvira Popescu rămâne un simbol al rafinamentului artistic și al dedicării absolute față de scenă. Deși s-a afirmat inițial în România, destinul său a fost strâns legat de Franța, țara în care a devenit o adevărată legendă a teatrului.
De la București la Paris: drumul unei cariere excepționale
Elvira Popescu s-a născut la București în data de 10 mai 1894 și a studiat actoria la Conservatorul de Artă Dramatică. A debutat pe scena Teatrului Național, unde s-a impus rapid ca o tânără speranță a teatrului românesc. Interpretările sale au fost apreciate pentru naturalețea, eleganța și forța emoțională pe care le transmitea. Dar adevărata consacrare a venit în anii ’20, când Elvira a decis să-și continue cariera în Franța.
Ajunsă la Paris, a fost remarcată de dramaturgul francez Louis Verneuil, care i-a oferit șansa unui debut strălucit în teatrul parizian. La doar 29 de ani, urca pe scena prestigiosului Teatru de la Michodière, într-un rol care a stârnit admirația publicului și a criticii de specialitate. Succesul a fost instantaneu, iar accentul său românesc a devenit o marcă distinctivă, care o făcea cu atât mai remarcabilă.
În Franța, Elvira Popescu a devenit cunoscută drept „Reine du Boulevard” – Regina Bulevardului, o denumire care reflecta popularitatea de care se bucura în rândul publicului parizian și talentul său excepțional în comedii și drame de salon. A jucat în numeroase piese semnate de mari dramaturgi francezi, iar spectacolele în care apărea se bucurau de un succes remarcabil, unele fiind jucate de peste 2.000 de ori.
Deși repertoriul său nu a fost foarte vast, fiecare apariție scenică era un eveniment artistic. Elvira Popescu avea o prezență scenică magnetică, o dicție impecabilă și o versatilitate care îi permitea să treacă cu ușurință de la roluri comice la cele dramatice.
Debutul său cinematografic a avut loc încă din 1912, însă în film nu a cunoscut același tip de consacrare ca în teatru. A apărut în producții importante, printre care Austerlitz (1960) și Plein Soleil (1960), alături de actori celebri, dar publicul a continuat să o asocieze în special cu arta teatrală.
Chiar dacă succesul pe marele ecran a fost mai modest, prezența sa în cinematografie a completat imaginea unei artiste complexe, care a influențat cultura europeană de-a lungul decadelor.
Viața personală și contribuția culturală
Viața personală a Elvirei Popescu a fost, de asemenea, plină de evenimente notabile. A fost căsătorită de mai multe ori, inclusiv cu Aurel Athanasescu, cu care a avut o fiică, și ulterior cu Ion Manolescu-Strunga, fost ministru român. După ce s-a stabilit în Franța, s-a căsătorit cu baronul Maximilien Sébastien Foy, dobândind astfel titlul de contesă și o poziție socială importantă în cercurile culturale pariziene.
Elvira Popescu nu a fost doar o actriță, ci și o promotoare a culturii. A înființat un salon cultural în Paris, frecventat de scriitori, artiști și intelectuali ai vremii, devenind o figură centrală a vieții culturale franceze. A fost distinsă cu numeroase premii și onoruri, printre care prestigiosul Premiu Molière și Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincții ale statului francez.
Elvira Popescu s-a stins din viață la 12 decembrie 1993, la venerabila vârstă de 99 de ani. Este înmormântată în celebrul cimitir Père-Lachaise din Paris, alături de alte mari nume ale culturii universale. Moștenirea sa artistică rămâne vie în memoria teatrului european, iar contribuția sa la promovarea culturii române în afara granițelor este de necontestat.
Elvira Popescu este mai mult decât o actriță – este o veritabilă ambasadoare a culturii române în lume. Prin talent, eleganță și devotament, a reușit să depășească barierele limbii și ale naționalității, devenind un reper al artei dramatice europene. La peste un secol de la nașterea sa, numele său rămâne sinonim cu excelența în teatru și cu forța de a transforma scena într-un spațiu de magie pură.