Începe o nouă eră a relațiilor globale?

Răspunsul la această întrebare, care este, să recunoaștem, extrem de provocatoare, este oferit de analiștii politici în două variante care se bat cap în cap. Unii susțin că această mega-reuniune pentru securitate de la München marchează un moment de cotitură în politica internațională, în care ordinea geopolitică se așează într-un cu totul și cu totul alt chip decât a funcționat până în prezent. Iar ceilalți analiști susțin contrariul, cum că Münchenul ar reprezenta un semnal de continuitate. Dar numai una dintre aserțiuni poate fi adevărată.
Linia de demarcație între cele două opinii care se bat cap în cap este identificată în mod unanim prin discursul, în mare măsură cu totul și cu totul surprinzător, al secretarului de stat Marco Rubio, care conduce politica externă a Statelor Unite. Toată lumea se aștepta ca, în continuarea unor afirmații și luări de poziții anterioare ale Washingtonului, Marco Rubio să dea de pământ, în numele lui Donald Trump, atât cu Uniunea Europeană, cât și cu modul în care, în prezent, funcționează Alianța Nord-Atlantică.

Argumente sunt destule în ambele direcții, Europa devenind în ultimele decenii din ce în ce mai disfuncțională, transformându-se într-un fel de muzeu, atacându-și la temelie toate vechile norme care, în trecut, au impus aceste state europene, alături de Statele Unite, în prim-planul politicii mondiale. Și este o realitate demonstrabilă prin toate datele statistice. Europa încetinește economic până la stagnare și riscă să se scufunde într-o criză economică și politică fără precedent, sub povara progresismului de tip neomarxist pe care îl practică cu fervoare Comisia Europeană.

Iar NATO și-a amputat, prin procedurile instituite, luarea deciziilor și, în primul rând, prin utilizarea dreptului de veto, capacitatea de reacție promptă la provocările militare ale lumii contemporane. Organizația este, de asemenea, sfâșiată și în urma disputelor care se poartă în plan financiar privind contribuția statelor europene la eforturile de apărare, precum și în raport cu pozițiile intransigente sau indulgente adoptate în mod diferit de membrii NATO în raport cu Federația Rusă și, respectiv, cu Ucraina.

În aceste circumstanțe, în bună măsură incendiare, s-a desfășurat la München una dintre cele mai importante reuniuni pentru securitate din istoria ultimelor decenii, la care au participat, între 13 și 15 februarie, peste 1.000 de lideri politici, șefi de stat, miniștri, șefi de organizații internaționale, precum și sute de experți veniți din peste 100 de state ale lumii.

Și nu este deloc de mirare că nu numai participanții la această conferință, ci și milioanele de telespectatori din întreaga lume care au urmărit-o au așteptat cu sufletul la gură discursul lui Marco Rubio, despre care se presupunea că va fi devastator la adresa Comisiei Europene, dar și cel puțin descurajant în ceea ce privește importanța pe care Statele Unite, cea mai mare putere militară a lumii, o acordă în prezent și în viitor Alianței Nord-Atlantice.

Și iată că șeful diplomației de la Washington a surprins întreaga asistență. A avut un discurs calm, echilibrat, ponderat și elegant față de statele europene și statele NATO. Unii analiști consideră că acest discurs, prin care Statele Unite întind Europei din nou o ramură de măslin, a fost cu totul și cu totul surprinzător. Alții merg chiar mai departe și consideră că este vorba de un dar otrăvit pe care Statele Unite, care au întors spatele în mod ostentativ globalismului, îl oferă Europei progresiste pentru a-i provoca o reacție.

În esență, după zeci de avertismente și chiar amenințări transmise de Donald Trump, America, prin discursul lui Marco Rubio, își reafirmă angajamentul de a se plasa, la bine și la rău, de partea Uniunii Europene și de a o proteja la nevoie, dacă va fi supusă vreunei agresiuni militare. Dar, desigur, cu o condiție. Iar condiția este ca Europa să meargă alături de Statele Unite. Să se comporte ca un veritabil aliat. Să nu fie duplicitară. Să participe în mod consistent la efortul comun de apărare.

Dar, pentru ca Uniunea Europeană să se conformeze și NATO să redevină ceea ce a fost până de curând, este obligatoriu ca organizația să renunțe la globalism și la progresismul de tip neomarxist. Va fi oare posibil?

În lume, situația este, sub aspectul efortului de înarmare, cu totul și cu totul dezechilibrată și este o realitate că, sub toate aspectele, poate mai puțin cursa atomică, Statele Unite reprezintă de la distanță puterea dominantă. Sub acest aspect, lumea nu a încetat să fie unipolară.

Anual, Statele Unite alocă pentru apărare între 925 și 997 de miliarde de dolari, în timp ce Europa se plasează pe locul al doilea în rândul marilor puteri ale lumii, cu investiții în acest sector plasate între 450 și 600 de miliarde de dolari. China, care tinde să ajungă puterea economică și tehnologică numărul unu a lumii, cel puțin conform datelor oficiale, nu alocă decât puțin mai mult decât jumătate din eforturile Europei, respectiv între 300 și 375 de miliarde de dolari anual.

În timp ce Rusia, care a devenit un pericol pentru lumea întreagă și de care se teme atât de mult Europa, nu-și poate permite să investească în apărare decât între 146 și 270 de miliarde de dolari anual. Așadar, Statele Unite investesc de trei-patru ori mai mult decât China și de șase-opt ori mai mult decât Rusia.

Ei bine, în tot acest context, Europa este invitată să facă mult mai mult pentru propria apărare și să nu mai aștepte ca efortul cel mai consistent pentru securitatea europeană să îl facă în continuare Statele Unite. Numai și numai în aceste condiții Statele Unite și Europa vor merge în continuare pe același drum.