Ioan Aurel Pop Românii aveau conștiința romanității lor în Evul Mediu

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Revin: românii au fost creștinați treptat, de jos în sus, în limba latină, prin strămoșii lor daco-romani și străromâni (protoromâni), au avut Biserica lor populară (necanonică) tot în limba latină, dar când au trebuit să-și facă Biserică legitimă (recunoscută oficial) au trebuit să apeleze la unul dintre cele două de legitimare a puterii spirituale și mirene, adică la una din cele două Rome. Românii aceia nu au ajuns la prima Romă (depărtată și izolată de ei), ci la a doua Romă (mai apropiată geografic), dar și la aceasta mediat (indirect), prin Țaratul Bulgar.

Biserica bulgară, organizată de către țarul Boris-Mihail (în a doua parte a secolului al IX-lea) și legată ierarhic de patriarhul de la Constantinopol, a devenit singurul și cel mai apropiat model pentru făurirea Bisericii canonice a românilor. Românii erau atunci în mare parte creștini, dar aveau o Biserică populară, necanonică, adică neorganizată după regulile oficiale. Modelul de canonicitate aflat la îndemână a fost cel bulgar, în condițiile în care legăturile directe cu cele două Rome erau întrerupte. Dar aici nu este vorba numai de imitarea unui model, ci și de impunerea acestuia. Statul (țaratul) bulgar, extinzându-și temporar dominația politică (în secolele al IX-lea – al X-lea) și asupra unor regiuni întinse de la nordul Dunării de Jos, inclusiv în sudul Transilvaniei (până spre văile Mureșului și Târnavelor) și sudul Moldovei, va fi și impus în aceste zone, în colaborare cu ierarhia sa religioasă, propriul tip de organizare a bisericii. Această organizare includea, alături de alte elemente, și limba cultului. Or, în ultimele două decenii ale secolului al IX-lea, grație activității desfășurate de Clement și Naum (discipolii fraților, acum sfinți, Chiril și Metodiu), veniți din Moravia și Pannonia, alfabetul chirilic se generalizează în Bulgaria, ca veșmânt firesc al limbii slave, recunoscute în Commonwealth-ul bizantin – după expresia exegetului Dimitri Obolensky – drept limbă canonică de cult, alături de greacă. În acest fel, în Biserica populară de limbă și de tradiție latină a românilor se impune, în secolele al IX-lea – al X-lea, modelul bizantino-slav sud-dunărean. Acest model includea drept element exterior esențial limba de cult slavonă și alfabetul chirilic. Faptul a fost posibil nu doar datorită vecinătății și dominației politice, ci și prezenței, de câteva secole, a elementelor etnice slave alături de români și printre români și strămoșii lor daco-romani. Această prezență a păturii conducătoare slave deasupra românilor se vede din Carpații Nordici până la Munții Balcani și de la Tisa până la Nistru, cu o mai mare concentrare spre răsăritul spațiului românesc. Treptat, aceste grupuri slave (o pătură subțire totuși ca număr) au fost asimilate, dar nu înainte de a lăsa importante urme în limba și cultura românilor. De exemplu, cam 15% din cuvintele pe care le folosesc azi românii în viața cotidiană sunt de origine slavă, față de cele aproape 80% de origine latină. Cu alte cuvinte, elita românească (formată până în secolele al XII-lea – al XIII-lea din elemente etnice românești, amestecate cu altele slave, pecenege, cumane etc.) a adoptat liturghia slavă, limba de cancelarie slavă, tradiția slavă. Cum s-a ajuns de la liturghia slavă la cultura scrisă în limba slavonă? În Evul Mediu, deopotrivă în Apus și Răsărit, nu se poate imagina cultura scrisă în afara Bisericii. Biserica era marea patroană a culturii, a tuturor compartimentelor sale. Odată adoptată liturghia slavonă, adică limba slavonă ca limbă a cultului, și celelalte produse scrise s-au adaptat modelului slavon. Așadar, deși slavonismul etnic dispare la nord de Dunăre în secolele al XII-lea – al XIII-lea (când toți slavii erau asimilați; pentru asimilarea slavilor din regiunile lor, românii, ca și ungurii, au avut nevoie de câteva secole), românii au păstrat ca pe o prețioasă tradiție cultura bisericească și politică a slavilor încă vreo patru secole, iar alfabetul chirilic până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Cu alte cuvinte, slavonismul cultural la români nu trebuie confundat cu slavonismul etnic, deoarece clasa superioară din societatea românească, purtătoare a limbii culte slavone și a creațiilor spirituale în această limbă (în secolele XIV-XVII), nu era slavă (elementele slave fuseseră asimilate pe parcursul a 5-6 secole de conviețuire), ci românească. Tot așa, vectorii limbii latine din Occidentul medieval nu mai erau romani, ci italieni, francezi, germani, catalani și alții. Și occidentalii aveau în Biserică, în cancelarii, în cultură o limbă pe care poporul nu o înțelegea, latina; nici grecii de la 1300 nu mai înțelegeau greaca ecleziastică și nici greaca lui Aristotel; preoții, prin omilii, aveau datoria să explice poporului ceea ce ei citeau din cărțile sfinte. Prin urmare, în Evul Mediu, cam peste tot în Europa erau perechi de limbi: una vorbită de popor și alta folosită în Biserică și cercurile înalte. O mărturie impresionantă a acestui dualism medieval al românilor (prezent la toate popoarele europene), cu o limbă cultă scrisă (slava) și o limbă vernaculară vorbită (româna, de origine latină), datează de dinainte de 1473 și aparține lui Nicolae, episcop de Modrussa, un apropiat colaborator al papei Pius al II-lea. Pe când umanistul Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă menționat) își redacta vasta sa scriere geografică în care expunea pe larg teoria originii romane a românilor (însoțită și de unele deducții etimologice fanteziste), Nicolae de Modrussa, în lucrarea „De bellis Gothorum” („Despre războaiele goților”), nota: „Românii aduc ca argument al originii lor faptul că deși se folosesc cu toții [în scris] de limba moesilor, care e ilirică (=slavă), totuși ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina (=latina cum evoluase ea de circa 1300 de ani, adică româna), al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu necunoscuți cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu știu să vorbească [limba] romană” („Valachi originis suae illud praecipuum prae se ferunt argumentum, quod quamvis Mysorum lingua, quae Illyrica est, omnes utantur, vernaculo tamen sermone hoc est latino haud prorsus obsoleto ab incunabulis loquuntur; et cum ignotis congressi, dum linguae explorant commercium, an Romane loqui nolint interrogant”). Mărturia lui Nicolae de Modrussa (care a călătorit în Europa Central-Orientală, a vorbit personal cu episcopul de Oradea, umanistul Ioan Vitez și l-a cunoscut la curtea regelui Matia Corvin, la 1463, pe principele român Vlad Drăgulea, zis Țepeș, viitorul Dracula din imaginarul occidental), este importantă cel puțin din două motive: 1) ea arată că unii români aveau conștiința romanității lor în Evul Mediu (nu alții, ci ei înșiși „aduceau ca argument …”) și 2) că aceștia constatau, tot ei înșiși, deosebirea dintre funcția limbii române (latina) folosită de popor („loquuntur”) și cea a limbii slave (moesice sau ilirice), utilizată ca instrument de exprimare a culturii scrise („utantur”). Românii nu-i întrebau, firește, pe străini dacă știau „romana”, ci „româna”, dar vocalele „barbare” â și ă nu se puteau reda în latină, fiindcă nu existaseră în latină.

Limba slavonă se învăța ca limbă cultă în mănăstirile din Țările Române (de către clerici) și era o limbă moartă, cu anumite influențe ale limbilor slave vii (bulgară, sârbă, rusă) și ale limbii române. Limba slavă bisericească la români era limba în care Chiril și Metodiu traduseseră cărțile bisericești cu ocazia creștinării slavilor. Principalele texte bisericești scrise de români și pentru români datează din secolele al XIV-lea – al XVII-lea, perioadă din care s-au păstrat și texte de cronici (istoriografie), cărți de legi (literatură juridică), povestiri și acte de cancelarie (mai ales documente de proprietate), porunci princiare, corespondență diplomatică și particulară. Toate documentele de danie ale moșiilor de la domni către boieri și mănăstiri sunt redactate în slavonă. Existau centre ale scrisului slavon în mănăstiri și pe lângă biserici, dar și în cancelariile de la curțile domnești și din orașe. Slavona se învăța și la curtea domnească, ca și la unele curți boierești. Ulterior s-au creat și academii princiare în limba slavonă. Există încă din secolul al XVI-lea importante biblioteci, mai ales la mitropolii, episcopii, mănăstiri și biserici. Tiparul, introdus la români în 1508 la Târgoviște, a fost și el inițial în limba slavonă, trecându-se abia după câteva decenii, prin munca diaconului Coresi (la Brașov) și a ucenicilor și urmașilor săi la cărți imprimate în românește (dar tot cu litere chirilice). Tot atunci, își face loc timid și cultura latină occidentală, mai ales în Transilvania (dar și la Cotnari, unde a fucționat o vremelnică „Schola graeca et latina”, creată pe la 1562). Ea va câștiga tot mai mult teren, mai ales după unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, la 1697-1701. Avem, din secolul al XVI-lea, și variante ardelene ale rugăciunii „Tatăl Nostru”, scrise în românește, cu litere latine și ortografie maghiară.

În secolul al XVII-lea se produce o adevărată „Renaștere ortodoxă” (după Virgil Cândea) în Țările Române, însoțită de tipărirea unor valoroase cărți în limba română, dar și în slavonă, prin eforturile principilor Matei Basarab și Vasile Lupu, sprijiniți de Petru Movilă, mitropolitul de origine română al Kievului (oraș aflat atunci în Uniunea Polono-Lituaniană).

Interesant este faptul că și elita românească din Transilvania, Banat și Părțile Vestice – formată din mărunți feudali numiți inițial cnezi/ juzi, din clerici și puțini orășeni – avea ca limbă a cultului și a culturii tot slavona. Faptul este evident din cărțile care circulau, din pisaniile bisericilor și mănăstirilor ortodoxe, din atelierele de copiști, din arhivele și bibliotecile păstrate. Vestită a ajuns să fie biblioteca Bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, unde funcționau și o arhivă, o școală de copiști și traducători, prima școală cu predare în limba română, o tradiție istoriografică timpurie (Cronica Protopopului Vasilie din Șcheii Brașovului este mai timpurie cu câteva decenii decât Letopisețul lui Grigore Ureche). În plus, pe verso-urile unor documente de danie emise în limba latină de către regii Ungariei pentru pomeniții cnezi și nobili români din anumite regiuni (Hațeg, Banat), în secolele al XV-lea – al XVI-lea, se găsesc însemnări personale ale donatarilor (beneficiarilor) în limba slavonă, cu nume proprii și cu un fel de explicații a ceea ce conțineau înscrisurile respective în latină. De altminteri, biserica românilor din Transilvania a fost în permanentă legătură cu mitropoliile și episcopiile din Țara Românească și Moldova. Mitropolitul Țării Românești era încă din secolul al XIV-lea „exarh al Părților și a toată Ungaria”, iar ierarhii transilvăneni și unii dintre preoți și protopopi se hirotoniseau la sud de Carpați. Din secolul al XV-lea, se observă un fel de patronaj spiritual al Mitropoliei Moldovei asupra românilor din Transilvania, mai ales asupra celor din nordul provinciei, unde cândva (când se credea că, prin unirea de la Florența, dispăruse „schisma”), Matia Corvin și Ștefan cel Mare făcuseră la Feleacu, pe domeniul regesc al Clujului, mitropolie ortodoxă română, cu întâi-stătător transferat de la Severin, adică din cea de-a doua Mitropolie a Țării Românești. La 1498, vistiernicul Isac, al principelui Ștefan cel Mare, aducea în dar Mitropoliei Feleacului o ferecătură de argint (cu inscripție slavonă) pentru un tetraevanghel existent la Feleac din 1488.

Slavonismul bisericesc și cultural al românilor nu a fost o „greșeală a istoriei”, cum grăbit și eronat spun unii deconstructivișiti sau unii care se întreabă „ce ar fi fost dacă n-ar fi fost”, ci o etapă importantă a istoriei românilor. Această istorie a fost așa cum a fost, iar noi nu trebuie să o combatem, ci să o cunoaștem. Altminteri, încetăm să fim istorici și devenim comentatori, eseiști, literați etc. Istoria ne spune că românii sunt singurii ortodocși de limbă latină din lume, singurul popor de origine, limbă, nume și credință occidentale, așezați în aria bizantină. Această ordodoxie latină îi deranjează pe unii, dar ea există și trebuie acceptată ca atare. Ca să fie acceptată cum este, ea trebuie să fie bine cunoscută. Este corect ca intelectualii autentici să susțină în mod autorizat acest proces de cunoaștere. Altminteri, „după ureche”, ne pricepem cu toții la de toate.

Ioan Aurel Pop

Sursa: Gazeta de Cluj