Actualitate

Ion Cristoiu: „Adevărul e totdeauna cel al învingătorilor”

Publicat: 11 mai 2024
_____ Vizualizări 1 Comentariu
Ion Cristoiu Adevărul e totdeauna cel al învingătorilor
Jurnalistul Ion Cristoiu

„Dacă va fi victorioasă, Italia va avea dreptate. Morala statelor poate să fie imorală. Cum alt criteriu nu se recunoaște pentru îndreptățirea ei, dreptul la această morală se judecă a posteriori, după succesele armelor”. (Tudor Arghezi, Italia în arme, Cronica, 17 mai 1915)

Nu avusese loc cel de-al doilea război mondial. Nu se încheiase nici primul. Și cu toate acestea, nu poți să nu recunoști cît de mult i-au dat dreptate lui Arghezi cele două conflagrații mondiale. Ele au dovedit din plin că manualele de istorie se scriu pe cîmpul de luptă. Nu în sensul că paginile acestora se hrănesc din faptele cărora unii le spun și eroice, iar alții, simple măceluri. E vorba de faptul că adevărul invocat de manualele de istorie stă sub semnul celui care învinge pe cîmpul de luptă. După fiecare dintre cele două conflagrații, s-au scris camioane întregi de cărți pentru a epuiza întrebarea: Cine a fost de vină?

Și mai toate scrisurile au aruncat responsabilitatea pe umerii celor învinși: ai Germaniei, în primul rînd. Exemplul cel mai convingător îl dă literatura dedicată celui de al doilea război mondial. Biruitoare în această nou hăcuire universală a fost coaliția Națiunilor Unite. Înfrîntă a fost Axa. După război, întreaga proză dedicată evenimentului s-a năpustit asupra țărilor Axei. Germania, Italia, Japonia au fost făcute răspunzătoare de declanșarea măcelului. Țările Coaliției au fost înfățișate, în schimb, în ipostaza exclusivă de Feți-Frumoși. (Ar fi fost gramatical, poate, să zic Fete-Frumoase. Basmul românesc cunoaște însă vitejia doar sub înfățișarea sa masculină. Femeile, lipsite fiind de mustăți, n-au dreptul de a tăia capetele balaurului. Ele trebuie să stea, în ipostaza de domnițe subțiri pînă la transparență, la ferestrele castelelor. Asteptîndu-l pe masculul Făt-Frumos).

N-au avut însă puterile Coaliției nici o vină ? N-a izbucnit cel de-al doilea război mondial și pentru că Rusia și țările occidentale au încercat să-i asmută pe nemți împotriva celuilalt ? Firește că da. Acest lucru s-a spus. Nu însă cu o îndrăzneală atingînd tăria axiomei. Ci cu timiditate, aproape șoptit, în timp ce adevărul învingătorilor a fost rostit în gura mare.

Lui Arghezi i-au dat dreptate nu numai cele două războaie mondiale. I-a dat dreptate și al treilea, cunoscut și sub numele de Războiul rece. Mai mult decît primul, mai mult decît al doilea, cel de al treilea război mondial a impus nu adevărul adevărat, ci adevărul învingătorilor. Ipoteza argheziană s-a verificat mai ales in descrierea cîmpului de luptă. Capitalismul triumfător și-a impus opinia că vremea comunistă a fost o rătăcire a istoriei, Drumul larg, imaginat a merge de la maimuța ridicată în două picioare la omul cu plămîni și inimă de metal inoxidabil, care va fi, mai mult ca sigur, omul viitorului, e descris ca aparținînd în exclusivitate capitalismului. Din această autostradă, niște infractori numiți bolsevici, în frunte cu un șef de bandă, Lenin, au pornit un drumeag de țară. După o îndelungată întortochiere prin pîrloagele Europei de Est, drumeagul a sfîrșit prin a fi închis. Îl năpădiseră, sărind șanțul, buruienile de pe margini ! Acesta e adevărul despre cel de al treilea război mondial. Adică adevărul dictat de învingători. Ei, învingătorii în acest al treilea război, își spun cuvîniul și în ce privește un fenomen straniu al vremurilor de azi:

Rescrierea adevărului despre cel de al doilea război mondial. Cîtă vreme a fost tare și mare, Rusia și-a putut striga, în cele patru colțuri ale lumii, adevărul despre contribuția sa la victoria împotriva Germaniei naziste. Acum. Rusia e bolnavă. Gripa capitalismului timpuriu i-a răgușit glasul. De aceea Rusia nu mai poate fi auzită în corul dedicat măreței aniversări a victoriei împotriva fascismului. Umplu planeta doar megafoanele aliaților occidentali. Și acestea, în chip explicabil, nu pot decît să-și glorifice propria contribuție la sugrumarea fascismului. Neglijînd sau chiar trecînd sub tăcere rolul Rusiei. Profitînd de îngenuncherea Moscovei în cel de al treilea război mondial, Occidentul își impune adevărul și în ceea ce privește cea de a doua conflagrație de pe planetă. Contribuția Rusiei e împinsă în plan secund. Moscova, Stalingradul, Cotul Donului parcă nici n-ar fi existat. Pe cîmpul de bătălie au rămas să hrănească porumbul și grîul de mai tîrziu carnea și oasele a milioane de ruși. Aceștia din urmă sînt tot mai puțin pomeniți. Au rămas să fie sfințite doar carnea și oasele soldaților din America și din Europa de Vest. Nu de alta, dar adevărul despre cel de al doilea război mondial a devenit la ora actuală adevărul care convine învingătorilor în cel de al treilea război. Această trecere în uitare a milioanelor de ruși morți e cea mai mare nedreptate care s-a putut face în acest an al aniversării a 50 de ani de la victoria asupra fascismului. O nedreptate ivită din legea enunțată de Arghezi in 1915. Și anume că adevǎrul asupra unui moment istoric e totdeauna numai și numai al celui care învinge pe cîmpul de luptă.

*

Scriam pe 11 mai 2014. E concursul Eurovision un iarmaroc, unde poate fi văzută Femeia cu barbă?!
Deși nu mă interesează showbizul, pe care-l cred un fel de circ fără pîine al lumii moderne, m-am uitat, totuși, la finala Eurovision de sîmbătă seara. Pentru că:

1. Am vrut să văd dacă puterea rușilor din fostele republici sovietice a rămas și după Criza ucraineană. A rămas!

2. Am vrut să mă amuz din nou de străvechiul truc prin care TVR-ul justifică slaba noastră clasificare. Ai noștri au fost cei mai buni dintre toți concurenții, dar votul e politic. Și din cîte se știe, noi, românii, n-avem putere politică în Europa. M-am amuzat.

3. Am vrut să mă înduioșez din nou de grija reciprocă pe care și-o arată suratele România și Republica Moldova, care ies ținîndu-se de mijloc, ca virginele pe ulița satului, pe Strada mare a Europei. M-am înduioșat.

4. Am vrut să văd din nou spectacolul penibil al celor care anunță voturile din diferite țări. Fiecare simte nevoia să facă plecăciuni organizatorilor, să se dea comic și să aducă elogii Eurovisionului. L-am văzut.

5. Am vrut să mă conving dacă într-adevăr, Europa spre care tînjim e în faza de decadență a Imperiului roman pîndit deja de barbari. Și m-am convins. Însuși faptul că a apărut pe scenă, în fața a milioane de telespectatori un travestit, apariție valabilă pentru cartierele cu felinare roșii, mi-a spus că e ceva în neregulă cu mintea europenilor. Și cînd am văzut că mai obține și locul unu – avea voce de femeie sau de bărbat? – doar pentru faptul că era Femeia cu barbă, mi-a fost clar că europenii au luat-o razna. Nu știu, poate sunt eu învechit, poate nu mai corespund vremurilor, dar de întrebat tot mă întreb și vă întreb:
E concursul Eurovision un iarmaroc, unde poate fi văzută Femeia cu barbă?!

Tags:
Comentarii
  • Aici maestrul și-a dat în petic în mod gratuit. Pe vremuri, îl vedeam la Biblioteca Academiei din București, cu diverse teancuri de cărți după dumnealui. Problema e că citea mai mult literatură, care nu ține loc de cunoaștere în domeniile asupra cărărora are pretenția a se pronunța, încă în mod doct. Am motive să vred că vizitele la bibliotecă s-au rărit nepermis de mult 🙂 Avea Gheorghe Bratianu, cel omorât în bătaie la Sighet, următoarea judecată: dincolo de interesele celor care fac războaie sau încheie păci, se află adevărul istoric. Se poate întâmpla ca el să întârzie, însă nu lipsește niciodată. Concluzia ? Oricâte trompete de propagandă ar sfâșia liniștea, adevărul, chiar spus în șoaptă, tot va fi aflat.

Adauga un comentariu