Ion Cristoiu: „Bucureșteanul e foarte des un animal oriental, un amestec de pătlăgele roșii, de târî, de smochine și de bostan”

Într-o postare publicată pe propriul blog, jurnalistul Ion Cristoiu realizeaz o analiza dură a mafiei imobiliare din Bucureşti. Jurnalistul explica faptul că parcurile din Capitala sunt ciuruite pentru a face loc proiectelor imobiliare. Redam, integral, întreaga postare publicată pe blog de Ion Cristoiu:

Distrugerea Parcurilor pentru a face pe plac mafiei imobiliare e azi unul dintre pericolele de moarte ale Bucureștiului, oraș care-și pierde pe zi ce trece nota esențială de oraș verde. Împotriva acestui banditism ar trebui să se ridice toți scriitorii și publiciștii, toți intelectualii, toți ziariștii.
Nu se ridică nimeni.
Doar ici colo câte un ONG a cărui finanțare externă cere un obiectiv de luptă mai face larmă, evident în șoaptă și cât mai repede terminată.
Și totuși, marii noștri scriitori au sărit în ajutorul parcurilor, copacilor, pajiștilor și în general al spațiului verde din București, luat cu asalt de mafia imobiliară.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Wow! Cristela Georgescu, în costum de baie în zăpadă, imagini necenzurate cu "Prima Doamnă!

În preajma Primului Război Mondial, Parcul Oteteleșanu, care se întindea în spatele Palatului Telefoanelor de azi, e vândut de Academia Română unor investitori care vor să ridice aici un hotel. Splendidul loc verde al capitalei e în pericol. Tudor Arghezi se revoltă în tableta Academia Vandalilor, În memoria Parcului Oteteleșanu, din Facla, 21 iulie 1912.

Textul, atingând geniul pamfletar, debutează cu imaginea de coșmar a Bucureștiului de dinainte de Primul Război Mondial. Deși au trecut de atunci mai mult de un secol, multe dintre amănuntele denunțate de publicist se întâlnesc și azi :

„Bucureștii orașul tuturor murdăriilor, al tuturor absurdităților de arhitectură, al caselor idioate și meschine, al hotelurilor dezgustătoare, al birturilor împuțite, al prăvăliilor sulemenite pe dinafară uneori; Bucureștii muștelor și al latrinelor primitive; Bucureștii fără apă și cu puține canale; Bucureștii tramvaielor cu gloabe, Bucureștii ulițelor asfaltate în vederea conservării noroaielor eterne – dar Bucureștii monumentelor pompoase și umflate; capitala prostului-gust și a banditismului sau a bizantinismului municipal; metropola ploșnițelor, a șobolanilor, a gândacilor, a curvelor, a politicăriei, a escrocheriei, a lichelismului, a sifilisului, a Societății Scriitorilor Români, a magazinelor internaționale de modă, a degradării, a moralității, a zdrențelor fastuoase, a mahalagismului, a trăsurilor și a ologilor, a spiritelor betege, a fricoșilor și obraznicilor; Bucureștii orașul lăcomiei, porcul Orientului, cimitirul sentimentelor și al idealelor etc., etc., etc.

Acești București, fala noastră, e de-ajuns să-i străbați și să te uiți la ei de pe deal ca să vezi cât sunt de pitici și de ridiculi.

Alinierile cele mai fantastice, igiena cea mai scârboasă, planurile cele mai efemere. Privățile Bucureștilor fac politică și ele, ca mulți din bărbații lui de stat. Se respectă un colț de uliță infect, depozit de excremente, cât și un ministru, îndată ce aparține unui partizan, și acesta poate, când clădește vreo serie nouă de cotețe pentru chiriași, să-și scoată «casa» cu zece metri peste linie sau s-o înceapă din mijlocul uliței, pentru că încă o jumătate de veac să împiedice circulația unui număr de trei sute de mii de locuitori. Oare nu-l cheamă pe el domnul Popescu, și nu-i domnul Popescu alegător la colegiul întâi?”

Toate acestea sunt posibile, pentru că bucureșteanul le acceptă, pentru că bucureșteanul e o cârpă. Portretul bucureșteanului făcut de Arghezi e valabil și pentru portretului românului de azi, de ieri și de alaltăieri:

„Multe din acestea nu revoltă pe nimeni. Bucureșteanul e foarte des un animal oriental, un amestec de pătlăgele roșii, de târî, de smochine și de bostan; o corcitură de mătură și gunoi, mulțumit cu un țol dacă i s-așterne în loc de un pat; o cârpă – slugă și sclav.

Bucureșteanul e foarte des tipul servitorului fără demnitate; el suferă totul, primește totul. Dacă proprietarul lui îi urcă într-o zi chiria de la o mie de lei la zece mii, bucureșteanul plătește. Dacă n-are cu ce, el se «învârteşte», altfel zis face o «afacere» care pute a pungășie și scoate chiria.

Pretextul lui moral e simplu: el zice că se scumpește viața. Nu poate să existe o jivină mai slugarnică și mai lașă. Bucureșteanul preferă să fure, numai să nu-și cheltuiască… energia printr-o protestare, într-o luptă. Ar fi prea cinstit lucru, și bucureșteanul nu gustă decât o singură cinste, pe cea nemeritată și uzurpată.”

O dată făcută introducerea, Arghezi trece la subiectul pamfletului.
Parcul Oteteleșanu va fi distrus de mafia imobiliară:

„Dar se găsea în acest București și pentru acești bucureșteni o grădină de arbori seculari, o grădină admirabilă, uitată cine știe cum în cartierul teatrelor: Parcul Oteteleșanu.

Nu cred să se afle în multe orașe, în plin cartier central, o grădină cum este Parcul Oteteleșanu. Duceți-vă scumpii mei bucureșteni să mai vedeți o dată parcul vostru, înainte de a fi răsturnat și nimicit. El a fost vândut unor capitaliști care, după ce vor distruge copacii și umbra fermecătoare a bolților de frunză, vor clădi un imens hotel, pentru ramoliți și cocote.”

De ce e furios Arghezi pe bucureșteni?
Pentru că nimeni nu protestează, nimeni nu se revoltă, cum s-a fi întâmplat în alte locuri din lume, la vestea că Parcul va fi distrus:

„Lucrul e știut de către toată lumea. Auzit-ați pe cineva să protesteze, să exprime un regret mai violent? Bucureștenii se gândesc cu totul la altceva, domniile lor «se învârtesc», pentru că viața s-a scumpit… Într-altă țară s-ar fi ridicat îndată pictorii, artiștii, scriitorii; s-ar fi constituit o societate pentru apărarea drepturilor frumuseții ofensate; s-ar fi manifestat, un rând întreg de oameni inteligenți și cu respect față de natură s-ar fi opus impertinenței banilor, care n-au și nu trebuie să aibe toate drepturile, oricât ar fi de sfânt Francul, după care gonește leaota mizeră a capitalei! Nu, nimeni nu s-a simțit jignit și desigur că mulți se vor mira, din câţi vor citi aceste rânduri, că Parcul Oteteleșanu poate fi subiect de ciudă și de răcnet.

Dar poate că nepăsarea mulțimii, cu sau fără pretenții intelectuale, s-ar mai înțelege în raport cu nivelul ei cultural. Omul barbar își aruncă brutalitatea în tot ce întâlneşte; bate câinii ce-i ies înainte, pentru plăcerea de-a bate; sparge geamurile; sfărâma becurile de gaz; urinează pe răsaduri de flori, smulge și frânge ramurile copacilor.

Nu s-a găsit și un procuror care, ca să poată face pe cocoșul și pe spaniolul subt fereastra unei soții oneste, în toată libertatea, i-a prins bărbatul și l-a închis?”

Parcul a fost în proprietatea Academiei, lăsat prin testament de boierul Iancu Oteteleșanu. Despre Iancu Oteteleșanu a rămas prin veacuri printre altele și povestea cu cele două neveste. După 30 de ani de căsnicie cu Safta Câmpineanu, Iancu Oteteleșanu divorțează și se însoară cu juna Elena Filipescu, mult mai tânără decât el. Cu toate acestea Safta rămâne cu el și-l îngrijește. Astfel conu Iancu are parte de o nevastă care-l oblojește la bătrâneţe și de una cu care se simte mai tânăr decât e.

Faptul că Academia a vândut Parcul pentru a fi distrus îl scoate din minți pe Arghezi:

„Ceea ce-i însă hidos și neînchipuit este că Parcul Oteteleșanu a fost vândut ca să fie distrus, nu de către un oarecare tâmpit de proprietar, dar de către însăși Academia Română, academia bunului-gust, a religiei artelor; paznica lucrărilor frumoase… Acești babalâci și dascăli bolnavi de trânji și zăpăciți la creier, ce sunt academicienii, în majoritate, n-au nici o tresărire când despoaie capitală de singurul colț cu adevărat frumos central ce-l avea, un parc cu viața lui, de altfel, cu istoria lui, o moștenire a Bucureștilor, ce trebuia sfințită prin păstrare. Domnul Bianu ne-ar putea răspunde că Cișmigiul în care se adună ungurenii băgați la stăpân, ne ajunge. Adevărul este că Academia setoasă de niște bani cu care nu prea se știe ce face, o Academie ce nu întreține cel puțin o bibliotecă publică, necum un nivel intelectual și sufletesc, a vândut parcul ca oricare particular, fără nici o părere de rău, fără un scrupul.

Și pe locul acesta nu se va ridica o școală, o academie de bele-arte, un muzeu, doar o clădire urâtă ca multe altele, un local de petrecere și chefuri, la îndemâna moșierilor care, după vânzarea grânelor și despuirea sătenilor, se refugiază la București unde, departe de controlul familiei, jertfesc pe altarul lubricității burgheze.”

De 30 de ani Bucureștiul e prada de lux a mafiei mobiliare. Care distruge parcuri, înalță clădiri de birouri care strivesc lumina lăsată de Dumnezeu amărâţilor de pământeni, fac speculă cu metrul pătrat de beton și văr, strică priveliști de o frumusețe rară.”

Ați citit în acești 30 de ani un pamflet de forța celui semnat de tânărul Arghezi împotriva mafiei imobiliare, dar și a nepăsării bucureștenilor față de ceea ce se întâmpla cu orașul lor?!