Ion Cristoiu: Când marii scriitori români mureau să învețe limba rusă

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Jurnalistul Ion Cristoiu povestește mai multe lucruri din istoria recentă a României, din perioada în care mulţi dintre marii scriitori români doreau să înveţe limba rusă. Redăm, integral, editorialul publicat de jurnalist:

Semn fără echivoc al dramaticii răsturnări de alianțe după 23 august 1944, pe 12 noiembrie 1944 se înființează la București Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, faimoasă sub titulatura de ARLUS. Găzduită de Palatul Catargi din Calea Victoriei, 115, ARLUS are printre altele un săptămânal – Veac nou – (200.000 tiraj) și o editură – Cartea rusă.

Chiar din start, ARLUS se angajează la un ambiţios program de învăţare a limbii ruse de către români.
Învăţarea unei limbi străine poate fi justificată în moduri felurite.
De la simplul hobby până la necesitatea pragmatică.

Spre învăţarea limbii engleze se năpustesc milioane de inşi de pe planetă, deoarece engleza joacă rolul de limbă de contact internaţional.
Cum justifică ARLUS necesitatea ca românii să învețe rusește?
Articolul despre Învăţarea limbii ruse din volumul scos de ARLUS în cinstea Congresului din 20-23 mai 1945, pune pune acestei limbi de către români pe seama nevoii vitale de a cunoaște „limba unui geniu ca Lenin”:

„Dacă înainte de Revoluţia din Octombrie, Rusia era cunoscută şi apreciată pentru aportul ei cultural şi liberal, dacă un Puşchin, Lermontov, Dostoewscki, Gogol, Cehov, Turgheniev şi Tolstoi au creat tipuri nemuritoare ce stau alături de marii clasici din Apus apoi Rusia Sovietică a adăugat la aceste nume nemuritoare, numele unui Gorki, Şolohov, Alexei Tolstoi, Maiacowski şi mulţi alţii.

Acum apare o necesitate pentru fiecare om civilizat de a cunoaşte limba unui geniu ca Lenin care a prevăzut, pregătit şi realizat marea Revoluţie, transformând un popor înapoiat pe jumătate analfabet, în care naţionalităţile erau asuprite, în acel popor sovietic care astăzi poartă făclia progresului, luminează calea omeniei eliberate şi întinde mâna prietenă duşmanilor de ieri.”

ARLUS are printre obiective şi răspândirea limbii ruse în România.
Exagerează Asociaţia invocând idealul de a fi om civilizat pentru a-şi promova activitatea?
Nici vorbă.
Intelectuali de seamă ai vremii îşi exprimă regretul că n-au învăţat până acum limba rusă.

În articolul Literatură şi Uniunea Sovietică, publicat în 1946 şi reprodus în culegerea Evocări din 1948, Mihail Sadoveanu mărturisește nefericirea de a-i fi citit pe clasicii ruşi „în traduceri franceze” și nu în rusește. De aici dificultatea de a traduce Povestirile unui vânător de Ivan Turgheniev din franţuzeşte şi nu din ruseşte. La un moment dat Mihai Sadoveanu spune:

„Povestirile acestea incomparabile ale marelui vânător literat mi-au rămas intacte în amintire şi în suflet şi dorinţa de a le da o formă definitivă în limbea mea a renăscut acum, când cred că am mijloace să le dau în literatura noastră un loc definitiv.”

Se sugerează c-a învăţat deja sau că e pe cale să înveţe limba rusă?
Nu ştim.

Într-un text despre Gogol, publicat în 1952 şi reluat în culegerea Evocări, Mihail Sadoveanu îşi dezvăluie din nou tristeţea de a nu fi avut un contact cu originalul, de astădată, în cazul nuvelei Taraş Bulba:

„Adăogiţi frumuseţilor naturii şi măiestriei de a zugrăvi oamenii, limba savuroasă cuprinzând comorile depozitului popular. Cum s-ar putea da în limba noastră dulceaţa şi scânteierea unei exprimări care în original trebuie să fie o încântare continuă? În vorbirea populară din Serile în cătunul de lângă Dikanka nu-i îngăduit să intre nici un neologism care ar aminti altă lume şi altă viaţă de cât aceea pe care ne-o înfăţişează Rudi Panko, prisăcarul hohol, nici o zicală şi nici un proverb care nu şi-ar afla corespondentul valabil în limba noastr. Stilul lui Nicolai Gogol cuprinde taine şi nuanţe care ar trebui pătrunse şi apropiate spiritului şi sufletului nostru Încă din tinereţe am simţit acest lucru în cărţile lui Gogol şi am visat desfătarea dumnezeiască a originalului. Mă aflu faţă de ce întrevăd în acest excepţional artist într-o necontenită nelinişte şi căutare în mine însumi a misterului creaţiei lui.”

Mihail Sadoveanu e autorul traducerii în românește a Însemnărilor unui vânător de Turgheniev.
Apariția volumului în 1946 la editura Cartea Rusă e văzută de presa vremii ca un eveniment excepțional și prin traducerea făcută de Mihail Sadoveanu.
Publicația Graiul nou, Ziar al Direcțiunii de Front al Armatei Roșii, publică în numărul din 21 noiembrie 1946, următorul articol:

„Reuniuni ARLUS
«Povestirile unui vânător»
în tălmăcirea lui M. Sadoveanu

Sâmbătă seara, la sediul bibliotecii ARLUS din Calea Victoriei 115, a avut loc sărbătorirea unui mare eveniment literar – apariţia operei de excepţională valoare artistică «Povestirile unui vânător» de Ivan Turgheniev în tălmăcirea românească a marelui scriitor român, Mihail Sadoveanu.

La sărbătorire au participat numeroşi literaţi şi ziarişti români, între care scriitorii Gala Galaction, Victor Eftimiu, Cămil Petrescu, Cella Serghi etc. Au asistat reprezentanţi ai ambasadei Sovietice şi ofiţeri sovietici.

Şedinţa a fost deschisă de d. Mihail Magheru, secretarul general al ARLUS-ului. Cunoscutul critic literar d. Ion Biberi a făcut prezentarea creaţiei scriitorului rus, Turgheniev, oprindu-se în special asupra operei «Povestirile unui vânător».

Fără a fi legate printr-un subiect limitat, cele 25 povestiri vânătoreşti ale lui Turgheniev se caracterizează prin ideea comună de a zugrăvi cele două clase ale Rusiei feudale: moşieri şi ţărani iobagi. Apariţia povestirilor în anii 1848-1852, la început în revista «Contemporanul» şi apoi în volum aparte, a prezentat pentru acea vreme un eveniment de mare însemnătate, atât literară, cât şi socială. „Povestirile unui vânător” au contribuit mult la mobilizarea opiniei publice ruseşti în luptă pentru eliberarea ţăranilor.

În povestirile sale, Turgheniev dă o serie de chipuri artistic prezentate, de ţărani şi moşieri în cadrul peisagiului specific regiunilor centrale ale Rusiei. În fiecare din ele se simte o adâncă simpatie a autorului pentru poporul asuprit şi lipsit de drepturi, iar pe de altă parte ,demascarea îndrăzneaţă, de o mare putere de convingere a păturii moşierilor.

Subliniind apropierea în sensibilitate artistică între Ivan Turgheniev şi Mihail Sadoveanu, d. Ion Biberi a arătat că «Povestirile unui vânător» îşi păstrează şi astăzi semnificaţia lor social-istorică şi excepţionala valoare artistică.

D. Mihail Sadoveanu a citit apoi cu multă căldură povestirea «Apa Malinei». Graţie traducerii înalt artistice şi lecturii măestre, în faţa auditoriului au apărut că vii figurile ţăranilor ruşi: Stepuşka, părăsit de toţi, Vlas, strivit de dijma boierească, şi Tuman, fost administrator la un boier; alături de el – o serie de moşieri lacomi, îngâmfaţi şi nemiloşi.

Reuniunea s-a terminat cu un scurt program artistic compus din bucăţi muzicale de Scriabin şi Glazunov, executate de către cunoscutul violoncelist Theodor Lupu, acompaniat de Dagobert Buchholz.”

Așadar, Mihail Sadoveanu habar n-avea de rusă. Cum a tradus atunci pe Turgheniev? E greu de crezut că din franceză.

Un alt intelectual proeminent din epocă – George Călinescu, scriitor, critic şi istoric literar, publicist, directorul ziarului Naţiunea, declară Biroului Sovietic de Informaţiuni, potrivit unei depeşe Agerpress din 18 noiembrie 1946, cu prilejul vizitei la Moscova:

„Ca istoric literar, eu n-aş fi putut scrie istoria literaturii mele fără a fi studiat literatură rusă.
Am început să învăţ limba rusă. Faptul acesta mă va ajuta să urmăresc orice carte nouă de scriitorii sovietici.
Sunt încredinţat că prietenia popoarelor noastre se va dezvolta şi mai mult de aici înainte.”

De Ziua Prieteniei Româno-sovietice, sărbătorită oficial pe 20 octombrie 1946, George Călinescu se întoarce la chestiunea limbii ruse prin editorialul Prietenia româno-sovietică, tipărit pe prima pagină a Naţiunii din 20 octombrie 1946.

Elogiind manifestările din cadrul Zilei dedicate Prieteniei româno-sovietice, marele critic denunţă practica de a cunoaşte universul rusesc prin notele de călătorie ale străinilor. Dând ca exemplu cartea lui George Duhamel, Le voyage de Moscow, apărută în 1927, ca urmare a vizitei în URSS, în 1927 la invitaţia VOKS, George Călinescu solicită intelectualilor români cunoaşterea directă a realităţilor care sunt cultura şi literatura rusă şi sovietică. Pentru aceasta, însă intelectualul român trebuie să știe limba rusă:

„Orice s-ar spune, adevăratul mijloc de a pătrunde în inima unei culturi este a cunoaşte limba respectivă. Bineînţeles că nu poate fi vorba ca toţi să capete această periţie, dar e absolut necesar ca acei care fac traduceri şi comunicări despre cultura sovietică să se slujească de izvoare originale. Intelectualul român, în a cărui limbă sunt numeroase elemente slave, posedă mai multă înlesnire la învăţarea limbii ruse şi se află în situaţia de a trage totdeodată un deosebit profit de ordin filologic.”

Reafirmându-şi voinţa de a cunoaşte îndeaproape lucrările sovietice, George Călinescu îşi exprimă regretul că n-a învăţat când trebuie limba rusă:

„Am avut totdeauna o mare dorinţă de a cunoaşte de aproape lucrurile literare sovietice şi am salutat cu sinceră bucurie ARLUS-ul, dându-mi seamă de folosul pe care îl poate trage o cultură de ţară mică precum e a noastră, cultură, ce-i drept, foarte meritoasă, din cunoaşterea strălucitei culturi a marii noastre vecine. Cu toate acestea manifestările mele au fost puţin vizibile pentru un motiv serios. Nu pot vorbi, dintr-o anume conştiinţă profesională, despre o literatură citită în altă limbă decât cea originală şi fără a avea la îndemâna ştiri directe.”

Drept pentru care George Călinescu ne anunţă că învaţă limba rusă:

„Mi-am dat îndată socoteală de lipsurile mele şi m-am pregătit a învăţa limba rusă. Cu toate că alte ocupaţii intelectuale mi se pun în cale, nu voi slăbi stăruinţa înainte de a putea citi direct pe clasicii ruşi. Colegul meu, d. Iorgu Iordan, a avut bunăvoinţa a-mi trimite câteva volume de Istoria literaturii ruse editată de Academia S.S.S.R. pe care o stabilesc acum. Aşadar cu prilejul sărbătoririi prieteniei româno-sovietice trimit şi eu modestul meu salut dintre un text şi un dicţionar rusesc. E felul meu de a înţelege prietenia.”

Va fi învățat George Călinescu limba rusă?
Nu știm.
Știm în schimb, din volumul invocat, că ARLUS, încă de la înființare, și-a făcut din predarea limbii ruse un obiectiv:

„ARLUS-ul a înțeles imediat această necesitate și printre punctele principale din programul său de activitate, figurează «Învăţământul Rus».”

Îndeplinirea acestui punct important din Programul ARLUS n-a fost și nu e prea ușor. Volumul în revistă dificultățile, găsind și o explicație a acestora:

„Predarea limbii ruse la noi în țară întimpina multe dificultăți: lipsa de material didactic și lipsa de experiență a profesorilor pe acest tărâm. Neajunsurile acestea erau inevitabile. Complet izolați de URSS timp de mai multe decenii, trăind sub felurite dictaturi care toate au împiedicat, chiar au persecutat, pe cei ce au încercat de a atrage atenția asupra poporului său limbii ruse era firesc să întâmpinăm greutăți. Trecând însă peste aceste obstacole, profesorii de limba rusă au făcut față situației.”

Volumul informează însă că „de câteva săptămâni, în urma solicitudinii ARLUS-ului, se află la București o misiune culturală din Moscova, formată din profesoare eminente ale Facultății Filologice (…) care lucrează la elaborarea unui sistem de predare al limbii ruse apropiat pentru români.”

Primele rezultate au început deja să apară:

„Fiecarea profesoară a început un curs pentru membrii ARLUS-ului (…)
Pedagogele sovietice lucrează acum la un manual de limba rusă pentru adulți și la unul pentru copii. Primele fascicole au și fost șapirografiate și puse la dispoziția ARLUS-ului. O antologie rusă este în lucru și o gramatică elementară editată la Moscova, va fi în curînd reeditată de ARLUS”.

În final, se reiterează rolul important al învățării rusei pentru cunoașterea realităților din URSS:

„Activitatea de până acum a ARLUS-ului pe tărâmul predării limbii ruse, nu poate fi privit decât ca un început din cele mai grele. Interesul crescând al poporului nostru pentru URSS, marele nostru vecin și aliat, atrage după sine în mod firesc dorința de a se putea înțelege mai bine și de a cunoaște realizările acestei țări iar calea cea mai bună pentru ajungerea acestui scop, este bineînțeles învățarea limbii ruse.
În viitorul apropiat «Învăţământul Rus» va ocupa desigur locul ce i se cuvine în programul învăţământului general.”

Pentru învățarea limbii ruse apar inițiative și din alte părți. În volumul editat de ARLUS, Dimitrie Guşti, președintele Academiei Române dezvăluie „propunerea mea în Consiliul Facultății de Filosofie și Litere din București de a crea o catedră de Limba și Literatura rusă – propunere admisă în unanimitate (…)”