Actualitate

Ion Cristoiu: „Cu 50 de ani înainte de coronavirus, Eugen Ionescu a profețit dezastrul de acum”

Publicat: 26 mart. 2020

În 1993, pe vremea cînd conduceam Evenimentul zilei, cotidian de 700.000 tiraj, la rugămintea pe atunci studentei în anul doi la Regie, Beatrice Bleonț, în prezent Beatrice Rancea, am sponsorizat spectacolul ei de la Institut, din banii ziarului, cu piesa lui Eugen Ionescu, Jocul de-a măcelul. Jocul de-a măcelul, scrisă de marele dramaturg în 1970 pare ruptă din realitatea Crizei Coronavirus. Orașul din piesă, care poate fi planeta de acum, e lovit de un virus. Se înțelege că panica, prostia, paranoia politicienilor, absurditatea măsurilor nu diferă de cele ale măsurilor de acum.

Printre altele am cumpărat patru televizoare pentru ca, în timpul spectacolului, Cornelius Roșianu, faimosul crainic tv de pe vremea Psihozei teroriste, să anunțe numărul crescînd de victime, și am realizat un caiet de sală sub forma unei ediții a Evenimentului zilei care s-ar fi difuzat în Orașul atacat de virus, și se distribuia la un moment dat în sala de spectacol. Ca și edițiile obișnuite ale Evenimentului zilei, caietul de sală conținea știri de senzație din coșmarul care era realitatea din piesă. Iată cum suna știrea de deasupra titlului, acolo unde Evenimentul zilei punea informațiile cele mai importante:

„O boală misterioasă s-a abătut asupra ORAȘULUI

190.000 de morți doar în două zile

Autoritățile cer denunțarea celor bolnavi”

De două zile, în ORAȘ s-a abătut o boală misterioasă, care a făcut, deja, 190.000 de victime. Cauza acestei epidemii este necunoscută. Autoritățile au luat măsuri extrem de dure. ORAȘUL este înconjurat de soldați care au ordin să tragă în oricine ar încerca să fugă. De altfel, ORAȘELE vecine au declarat că nu vor primi nici un locuitor al orașului contaminat. Se fac eforturi disperate pentru a găsi noi locuri pentru cimitire (locuri virane, șantiere etc.). Cai bolnavi au obligația de a nu-și părăsi locuința. În caz contrar, sînt lichidați. Se interzice, de asemenea, orice întrunire publică. Locuitorii vor trebui să circule doi cîte doi, pentru ca fiecare să-l poată supraveghea pe celălalt și să-i anunțe pe gropari dacă se prăbușește.

Autoritățile au făcut un apel călduros către cei sănătoși de a-i denunța pe cei bolnavi. Pe fiecare casă contaminată este pictată o cruce roșie înaltă de un picior, în centrul ușii, cu inscripția «Doamne fie-ți milă de noi!».”

În dreapta sus, tot pe prima pagină, am tipărit următorul text, și el de o stranie actualitate:

„Un personaj din „Jocul de-a măcelul” sau o declarație de mare actualitate

«Sîntem cu toții niște idoiți; din păcate, sîntem conduși de niște imbecili»”

Fotografiile care însoțesc acest articol dau seamă de conținutul piesei, de frumusețea spectacolului, dar și de ingeniozitatea redacției.

Pentru acest caiet de 5.000 de exemplare, moment unic în istoria presei românești, am scris și un editorial întitulat O meditație asupra politicii de după decembrie 1989. L-am recitit, grație exemplarului adus de Beatrice Rancea cu puțin înainte de a fi toți arestați la domiciliu. Și mi-am dat seama că aș putea să-l republic acum sub titlul O meditație asupra politicii din vremea Coronavirus.

După ce veți citi editorialul veți pricepe ce înseamnă un dramaturg de geniu.

În 1970, cu o jumătate de secol înainte de Criza coronavirus, Eugen Ionescu profețise dezastrul moral-politic al vremurilor de restriște de acum.

„O meditație asupra politicii de după decembrie 1989

Aproape patru ani de răsturnare a tuturor lucrurilor, ani care au trecut de la 22 decembrie 1989, ne-au dat peste cap multe obișnuințe. Întîlnind în viață ceva mai deosebit, obișnuiam să spunem: așa ceva se întîmplă numai în cărți. Cărțile ne învățaseră să citim realitatea. Acum, cînd dăm peste ceva mai deosebit în cărți, spunem: așa ceva se întîmplă numai în viață. Realitatea ne-a învățat să citim cărțile. Aflat și eu, ca orice muritor postdecembrist, sub puterea acestei norme, n-am putut citi Jocul de-a măcelul decît din perspectiva a ceea ce-am văzut și trăit în ultimii patru ani. Eugen Ionescu a scris piesa în 1970. La acea oră, fuga lui Ceaușescu cu elicopterul se afla la două decenii depărtare în timp. Celebrul moment de pe acoperișul Comitetului Central nu exista nici măcar în închipuirea scriitorilor. Nici măcar în cea a scriitorilor anticeaușiști. Departe, departe de tot, se aflau demonstrațiile și contrademonstrațiile, mineriadele, asalturile împotriva Televiziunii, afacerile de corupție, bătăliile politice meschine. Și cu toate acestea, n-am putut citi Jocul de-a măcelul decît cu ochii celui ce a trăit toate aceste momente ale realității românești. Eugen Ionescu a scris această piesă cu gîndul la ale lui. Eu n-am putut-o citi decît cu gîndul la ale mele. Eugen Ionescu s-a referit la o realitate imaginară. Eu nu mă pot referi decît la o realitate concretă. Realitatea noastră postdecembristă.

Ce se întîmplă în piesă? O boală misterioasă se abate asupra unui oraș. Nenorocirea nu cruță pe nimeni. Morții se numără cu zecile de mii. Dezastrul ia aspecte înfricoșătoare. Pericolul îi amenință pe toți: pe gardieni și pe deținuți, pe medici și pe bolnavi, pe bogați și pe săraci. În aceste condiții, ce fac politicienii? Caută să realizeze o mobilizare a tuturor împotriva răului? Firește că nu. În posibilitatea unei solidarizări împotriva ciumei credea Albert Camus. Autorul romanului Ciuma era însă un optimist. Mai român decît Camus, Eugen Ionescu e un pesimist. El nu crede în posibilitatea acestei solidarități. De aceea, în Jocul de-a măcelul, politicienii încearcă să tragă un ce profit din nenorocirea abătută asupra orașului. Dezastrul e pentru ei un bun prilej de a obține capital politic. Un orator caută să folosească dezastrul pentru a-i răsturna pe cei de la putere. În mijlocul miilor de cadavre, în timp ce în jurul său oamenii cad secerați, el pune boala misterioasă pe seama unei conspirații a conducătorilor. Discursul său aparține din plin arsenalului tipic demagogiei electorale. Ca și în alte locuri ale creației sale, Eugen Ionescu e aici un mare sarcastic. Oratorul se lansează într-o scenaristică menită a stîrni rîsul: «Sub pretextul unei boli care bîntuie printre noi, și toate pretextele sînt bune pentru conducătorii noștri, sub pretextul că ne feresc de boală, ne imobilizează, ne împiedică să acționăm», «vor să ne împiedice de la o revoltă sănătoasă», «mă întreb dacă această boală nu e cumva o născocire a lor», «cine are interes ca această boală să continue?», «această moarte e politică. Le facem jocul opresorilor noștri».

La rîndul ei, puterea se străduie și ea să facă din nenorocire un capital politic. Spre final, un reprezentant al puterii, numit în piesă Funcționarul public – se fălește în fața populației cu mărețele realizări ale regimului său în lupta împotriva dezastrului. Iată în ce-ar consta bilanțul: «Administrația nu v-a ascuns niciodată realitatea. În perioadele cele mai cumplite, v-am expus datele statistice. Nu vi s-a ascuns niciodată numărul morților și al muribunzilor. Am făcut tot ce ne-a fost posibil pentru a stăvili boala luînd măsuri austere, fie și antipopulare. N-avem nici un motiv să mințim azi».

Nu vi se pare că aceste lucruri vă sînt cunoscute de undeva? Nu vi se pare că atît declarațiile Oratorului, cît și cele ale Funcționarului public le-ați mai auzit? Nu vi se pare că ați mai întîlnit astfel de momente în care politicienii au încercat să folosească dezastrul pentru a obține capital politic?

Scris în 1970, piesa lui Eugen Ionescu poate trece oricînd drept o meditație pe marginea întregii noastre vieți politice de după decembrie 1989. O viață dominată de bătălii politice meschine, în timp ce dezastrul țării se adîncește.”



loading...

Adauga un comentariu