Ion Cristoiu: Cum a ratat, din cauza rusofobiei, un mare subiect presa noastră interbelică

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Reluarea Relațiilor diplomatice dintre România și URSS, la 9 iunie 1934 (după 17 ani de întrerupere) a fost urmată de gesturi de bunăvoință din partea Moscovei, menite a dovedi românilor că URSS nu e Bau-Baul înfățișat de presă și de clasa politică.

Printre aceste gesturi se numără și restituirea Osemintelor lui Dimitre Cantemir și 1443 de lăzi (135 tone) din Tezaurul de la Moscova (arhive ale statului și ale ministerelor, documente și manuscrise ale Academiei. Osemintele și lăzile au fost aduse la Constanța în 15 iunie 1935 de vasul Principesa Maria care a mers la Odessa, înregistrînd astfel o premieră:
Primul vas românesc intrat într-un port rusesc după 17 ani.

Lectura articolelor dedicate aducerii Osemintelor lui Dimitrie Cantemir de la Moscova m-a făcut să mă întreb cum de n-au sesizat marii ziariști ai presei de senzație un Breaking News provocat de venirea vasului „Principesa Maria” de la Odessa pentru a aduce osemintele lui Dimitrie Cantemir și lăzile cu o tranșă din Tezaur. Adevărul din 17 iunie 1935 publică sub titlul Repatrierea unui român următoarea știre:

„Vasul «Principesa Maria» a adus la bord şi pe un cetăţean român, aflător în Rusia sovietică încă din timpul războiului. Se numeşte Toma Cazacu, e invalid şi e originar din Turnu-Măgurele.

Toma Cazacu e secund și îmbrăcat cu o bluză albă rusească, sub un surtuc vechi negru. Am stat de vorbă cu el. Ne-a spus că i s-a făcut dor de țară și de mult a vrut să se întoarcă acasă. Dar de abia acum a izbutit să capete învoirea de a se repatria.”

Sub fotografia eroului, cu legenda „Toma Cazacu, invalid din T. Măgurele, repatriat din Rusia”, surprinzînd un tip care amintește de un personaj din Siliștea Gumești, ziarul adaugă următoarele amănunte:

„Toma Cazacu a adus cu el din Rusia un samovar, un radio, o pendulă înaltă de 2 metri, un pat de fier nichelat şi o valiză.
După terminarea formalităţilor poliţieneşti, el va fi lăsat să plece la Turnu-Măgurele.”

Și cam atît. Cum adică? îmi spun, o știre de o asemenea importanță trebuia urmată de un amplu interviu cu nou venitul. Invalidul a ajuns în Rusia în 1917. Cum de nu s-a gîndit pînă acum să ceară să se întoarcă? Sau poate a cerut, dar rușii nu i-au dat voie să plece? Și cum de a ajuns pe vapor? L-au plasat rușii de la Odessa ca un fel de discount la oseminte? Sau s-a lipit pur și simplu de o ocazie?

Adevărul nu mai scrie nici un alt rînd despre Toma Cazacu.
Dimineața (publicație din Trustul Adevărul) din 17 iunie 1935 publică o știre scurtă, intitulată Repatrierea unui român din Rusia. Încadrînd fotografia dată de toată presa, nota, pentru că doar o notă e, scrie:

„Vasul «Principesa Maria» a adus la bord şi pe un cetăţean român, aflător în Rusia sovietică încă din timpul războiului. Se numeşte Toma Cazacu, e invalid şi e originar din Turnu-Măgurele.
Toma Cazacu a adus cu el din Rusia un samovar, un radio, o pendulă înaltă de 2 metri, un pat de fier nichelat și o valiză.”

Curentul nu suflă un cuvînt despre asta.
Cum era de așteptat cele mai multe informațiuni le aflăm din Universul, imbatabil cînd vine vorba de știri. Numărul din 16 iunie 1935 publică sub titlul Osemintele lui Dimitrie Cantemir și arhiva Statului din Moscova au fost aduse la Constanța, un reportaj trimis de la Constanța în 14 iunie 1935, care ne oferă amănunte despre Toma Cazacu:

„SOSIREA UNUI REPATRIAT ROMÂN
Tot cu vaporul «Principesa Maria», a intrat în ţară un român anume Toma Cazacu, de fel din T. Măgurele, fost soldat în reg. 6 vânători.
Acesta este primul repatriat român, care se reîntoarce din Rusia pe un vas românesc, — după o lipsă de aproape 20 ani.

Cazacu, fiind soldat în reg. 6 vânători, a căzut rănit, în luptele dela Mărășești.
A fost evacuat într -un spital din Basarabia, iar de aci, a fost trimis la Odessa, unde l-a prins revoluţia, înainte de a se fi vindecat complet.

După ce s- au liniştit spiritele, a început să lucreze tâmplărie, pe care o cunoştea înainte de a fi încorporat.
Ne mai putând suporta depărtarea de patrie, Cazacu s-a folosit de prima ocazie prielnică, spre a reveni în ţară.

Pe soţia lui speră să o aducă în ţară cel mult în două luni.
De la vapor, Cazacu a fost condus la poliţia portului, iar de aci, va fi trimis la chestură, pentru îndeplinirea primelor formalităţi pentru stabilirea definitivă în țară.”

Subiectul moare imediat în marea presă interbelică. Eu, dacă aș fi fost în locul lui Pamfil Șeicaru sau Stelian Popescu, mogulii presei noastre de la vremea respectivă, aș fi dat un spațiu amplu cazului. Cum a trăit în Rusia sovietică? Cum a ajuns pe vas? Cum a trăit Revoluția și Războiul civil? De ce n-a încercat să vină mai devreme? Ce subiect, Dumnezeule, nu numai de presă, dar și de literatură.

Cum de le-a scăpat subiectul unor gazetari de talentul lui Pamfil Șeicaru?
Nu le-a scăpat.
L-au ocolit pur și simplu.
La vremea respectivă presa română era rusofobă la modul absolut.

Dacă ar fi acordat atenție subiectului, ar fi trebuit să vorbească despre Rusia sovietică, să aducă în fața cititorilor o realitate, alta poate decît cea din fake newsurile reproduse după agențiile poloneze și lituaniene, ca și acum anti rusești de dimineață pînă seara.

Semnificativ rămîne că ziarul condus de Pamfil Șeicaru, „Curentul”, nu suflă un cuvînt despre acest venit.
Explicabil.
Sub conducerea lui Pamfil Șeicaru (un rusofob pînă la moarte) Curentul e nava amiral a campaniilor antirusești din presa noastră de dinainte de 23 august 1944.
Nu e de mirare că dintre toți cei puși sub acuzare la Procesul Criminalilor de gîndire din 22 mai – 4 iunie 1945, Pamfil Șeicaru a fost singurul condamnat la moarte.

L-a grațiat Nicolae Ceaușescu prin Decretul nr. 977 din 12 decembrie 1966.
Grațierea i-a înlesnit vizita făcută în România – inclusiv pe litoral – în cel mai mare secret (Operațiune fără cusur a DIE) între 20 – 28 august 1977.