Ion Cristoiu: Cum am trecut pe la Castelul din Heidelberg ca pe la frizer

Jurnalistul Ion Cristoiu povesteşte despre un episod din propria viață şi despre o vizită pe care a făcut-o la Castelul Heidelberg. Redăm, integral, editorialul publicat de Ion Cristoiu pe propriul blog:

Doar de dragul dâmbului
Una dintre multele broșuri turistice despre Heidelberg sună astfel din trâmbita publicității:

„Alături de Acropole al Atenei și de Castelul Versailles, ruinele castelului Heidelberg fac parte din curiozitățile de văzut ale Europei”.

stirilebzi.ro

Prevederi noi pentru anumite tipuri de pensii! Care sunt condițiile pentru oferirea pensiei pentru limita...

Stirile PROTV

Tentativă de asasinare a lui Zelenski. Presupusul criminal, un polonez, s-a oferit să ajute serviciile...

Nu cred că există bărbat care să nu fi trecut pe la frizer cel puțin o dată în viață.
A merge la frizer nu-ți schimbă cu nimic cursul destinului.
Frizerul te tunde, pentru că între timp ți-a crescut părul.
Din nenorocire, de cum a terminat de clămpănit cu foarfecă în jurul țestei tale, părul începe să crească la loc.

Vizitarea Castelului Heidelberg e asemănătoare mersului la frizer. Altfel spus, deși n-ai nici un chef, trebuie neapărat să-l vizitezi. Nu de alta, dar toate ghidurile îl plasează pe primul loc între obiectivele turistice de văzute în Heidelberg. Toate ghidurile consacră faimosului Castel un spațiu amplu în primele lor pagini.

Spre deosebire de istoriile altor țări, cea a Germaniei nu m-a pasionat prea tare. Cu excepția, desigur, a perioadei hitleriste.
Castelul Heidelberg nu-mi trezește nici o emoție.
Poate și pentru că aici nu s-a petrecut nici un fapt cât de cât mai deosebit.
N-a fost nici o crimă, nici o sinucidere, nu s-a semnat nici un tratat continental și nu s-a practicat nici un asediu.

Merită însă efortul de a ajunge la Castel din cel puțin două motive:

urcatul cu trenulețul.
priveliștea Orașului admirată de pe dâmb.
Dincolo de plimbatul în sus și-n jos cu funicularul, distracție mai nimerită pentru puradei decât pentru oamenii serioși, cu credite la bănci, Castelul Heidelberg e acel gen de obiectiv turistic pe care-l bifezi căutând cu disperare un argument că a meritat să dai banii.

Și acest argument poate fi scălâmbăiala în jurul Marelui Butoi.
Ghidul Heidelbergului e categoric în această privință:

„Vizitarea Marelui Butoi e inclusă în prețul de intrare în curtea Castelului și nici un vizitator nu trebuie s-o scape”.

Ce e Marele Butoi?
Un recipient în care prinții electori țineau vinul reclamat de petrecerile de la Castel.
Ghidurile jură că e vorba de cel mai mare butoi din lume care a fost umplut cu vin vreodată.

Nu de asta Marele Butoi se numără printre cele mai vizitate obiective din incinta Castelului.
Turiștii au la dispoziție un soi de arteră de circulație care urcă până deasupra butoiului, face o acoladă, după care coboară.
Operațiunea e seducătoare în sine, altfel nu-mi explic mulțimea care face coadă pentru a se învârti în jurul Butoiului.

*

Banca lui Goethe
Slavă Domnului că marele personalități sunt oameni și nu dispozitive!
Oameni fiind, marile personalități s-au născut, au băut și au mâncat, au făcut școala undeva, s-au însurat și au murit, tot undeva.

În unele cazuri marile personalități au stat pe o bancă.
E cazul lui Goethe, despre care ghidurile jură că între 1814 și 1825 a făcut numeroase plimbări în Parcul Castelului Heidelberg.

A vizita un parc înseamnă a face tropa-tropa pe alei. Oricât de mare ar fi personalitatea, tălpile sale nu reușesc să-și pună atât de tare amprenta pe pietrișul unei alei încât urma să rămână acolo fixată de-a lungul secolelor.
Dacă însă personalitatea se oprește pentru a-și trage sufletul și se așează nițel pe o bancă, sunt șanse serioase că momentul să contribuie la PIB-ul unei țări.

În Parcul Castelului Heidelberg, pe latura din buza dâmbului, în stânga, se găsește o bancă despre care ghidurile spun că e a lui Goethe.
Cine n-a auzit despre Goethe înseamnă că n-a citit Wikipedia.
Și cum despre Goethe nu se poate să nu fi auzit c-a fost poet, mulți vizitatori ai castelului găsesc de cuviință s-o pornească prin parc în căutarea băncii pe care a stat Goethe.
Și, odată descoperită ce altă plăcere poate fi mai mare decât cea de a te așeza și tu cu fundul pe locul pe care a stat, în urmă cu două secole fundul lui Goethe?!
Plăcere la care m-am dedat și eu.
Mai ales că mă plictisise de moarte vizitarea Castelului.
Nu de alta, dar după atâtea călătorii de cunoaștere în străinătate, am capul plin nu numai de catedrale, muzee, case memoriale și pietre istorice din motive care-mi scapă, dar și de castele. În Germania, unde tot omul pare să fi avut un castel mai degrabă decât o nevastă, am văzut atâtea castele că le-am uitat pe toate.