Ion Cristoiu: De la Centrul de Ascultare al Armatei din 1940 la NewsHub al SRI din 2022

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne pe Google News

Pentru cartea despre Stelian Popescu – la care lucrez – recitesc Memoriile lui Constantin Virgil Gheorghiu, publicate în Franța la Editions du Rocher în 1990, sub titlul Memoires, traduse la noi sub titlul Memorii, la Gramar, în 1999.

Am citit cîndva cartea pentru eseul publicat sub titlul: Un mogul: Carol al II-lea. Farmecul studiului în Bibliotecă stă în descoperirile pe care le faci la recitirea unei cărți, de data asta dintr-o altă perspectivă decît cea avută la prima lectură. Sînt sigur că la o altă relecturare, voi descoperi alte noutăți. Rețin acum dezvăluirea din Memorii despre cum se redactau în 1940 Buletinele informative ale Statului. Cu talentu-i de excepție, Constantin Virgil Gheorghiu surprinde o întreagă atmosferă:

„Cartea mea de poezii premiată, Caligrafie pe zăpadă, a apărut la Fundațiile regale pentru «Literatură și artă» cu monograma regelui pe copertă. Este aceeași monogramă regală pe care am purtat-o timp de opt ani pe fiecare nasture al uniformei mele, pe chipiu, pe epoleți. Stagiul de instrucție de trei luni s-a terminat. Îmi continuu serviciul militar la București, la Centrul de ascultare al armatei. Am aici o activitate pe care o îndeplinesc cu entuziasm. Centrul este instalat într-o veche cazarmă, la periferia Bucureștiului. La marginea de vest a capitalei. După cazarmă, e cîmp. Ogoare cu grîu, cu porumb, grădini de zarzavat și ferme de producție a laptelui. E primăvara lui 1940. Cîmpurile și copacii sunt verzi. Pretutindeni sunt flori.

În clădirea Centrului nostru sînt instalate vreo cincizeci de posturi de radio recepție. Sînt în funcțiune zi și noapte. Sîntem aproximativ două sute de soldați, împărțiți în patru echipe, care se schimbă în permanență pentru a asculta emisiunile de radio ale tuturor țărilor și în toate limbile. Douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Camarazii mei ascultă tot ce se spune, în toate limbile și în toate țările pe care reușesc să le capteze. Traduc și scriu tot ce au auzit, cu numele și stația emițătoare, data și ora emisiei, pe foi mari, cu antetul Centrului. Triez veștile și le clasez după subiecte. Comandantul nostru, colonelul Ionescu, controlează informațiile noastre și, după ele, redactează un buletin pe care îl dă la bătut la mașină în șapte exemplare. La orele șase dimineața buletinele sunt expediate prin curieri pe motocicletă. Unul dintre ele e destinat Regelui și celelalte Primului Ministru, ministrului Armatei, șefului Biroului de contraspionaj, ministrului Afacerilor Externe și ministrului de Interne. Al șaptelea exemplar e păstrat la noi. Îi informăm astfel, în fiecare dimineață, pe rege, guvernul și pe conducătorii militari despre tot ceea ce se petrece în lume.”

Ipostaza de lucrător la Centrul de Ascultare îi dă lui Constantin Virgil Gheorghiu șansa de a-și aminti în Memorii cum s-a primit la Centru știrea Dictatului de la Moscova:

„Este 26 iunie 1940. Camarazii mei de la Centrul de ascultare al armatei captează o emisiune, în limba engleză, neidentificată, care anunță că sovieticii au dat un ultimatum regelui României, și Armata roșie a și început invadarea teritoriului românesc. Suntem în panică. Toți soldații de la Centrul de ascultare, îngroziți, stau cu urechea lipită de aparate. Îl informăm pe colonelul Ionescu, comandantul nostru, prin telefon, despre ceea ce auzisem. E o oră tîrzie de noapte. Colonelul este la el acasă, dar vine în goană. A ieșit din pat și a venit la Centru fără să se sinchisească de ținuta sa. Are părul în dezordine. Nasturii de la tunică sunt închiși anapoda. Nu l-am văzut niciodată într-o asemenea stare. De cum ajunge, mobilizează echipele de rezervă și intensifică la maxim ascultarea. Ascultăm toate emisiunile tuturor țărilor, în toate limbile, înregistrînd cu spaimă noutățile. La fiecare post e o echipă dublă. Să nu ne scape nimic. Dar nici un post nu mai vorbește, nici de ultimatumul sovietic, nici de invadarea teritoriului românesc de către Armata roșie.

Sperăm ca vestea să fie o păcăleală. Dar colonelul Ionescu rămîne grav, preocupat. Consideră că vestea pe care am captat-o este serioasă. Reală. Ordonă să se intensifice la maxim ascultările și aduce echipe de zi, instalînd grupuri triple de ascultare în fața fiecărui post de recepție. După o oră de ascultare intensă, vestea cade ca un trăsnet:

Trimiterea unui ultimatum sovietic și invadarea României de către Armata roșie sunt confirmate. Vestea e difuzată în același timp de toate posturile de radio din toate țările. În toate limbile. Sovieticii înșiși difuzează textul ultimatumului. Deci nu încape nici un echivoc. Uniunea Sovietică ordonă României să cedeze provinciile Basarabiei și Bucovinei. Sovieticii le acordă românilor un răgaz de trei zile pentru evacuarea celor două provincii, precizînd că, după trecerea acestui răgaz, Armata roșie, masată la frontiera românească, are ordin să ocupe teritoriile cerute.

Redactăm, în grabă, un buletin informativ în mai multe exemplare. Le trimitem, prin curieri motocicliști, în toiul nopții, la palatul regal, la primul ministru și la conducătorii militari. Până dimineața, rămânem pe ascultare. Toți. Nici un soldat nu-și poate părăsi postul său de recepție radio. Deși am auzit de zeci de ori același comunicat, nu ne vine să credem că așa ceva e posibil, pînă-ntr-atît de groaznică este vestea.”

Un moment straniu, rar întîlnit în Istorie (ce să-i faci? Istoria e mare prozator) rămîne întreruperea telegramei cifrate trimise de Legația noastră de la Moscova în noaptea de 26 spre 27 iunie 1940. După primele cuvinte, transmisia se întrerupe. Pentru a afla despre ce-i vorba, Regele și Premierul trebuie să aștepte pînă la șapte dimineața, cînd se va relua transmisia. În volumul Tragedia României. 1939-1947, apărut la Pro Historia în 2004, e redată, prin luare din revista Dialog, revistă a Exilului politic românesc, mărturia lui Horia Georgescu din Dialog, iunie 1988, despre primire telegramei la Direcția Cabinetului și Cifrului:

„Noaptea de 26 iunie 1940, la București, era foarte caldă și grădinile de vară, mai ales la Șosea și pe lacuri, erau pline de clienții veniți să mai scape de zăpușeală. La «Capul Podului», în Palatul Sturdza, care adăpostea Ministerul de Externe, luminile ardeau peste tot la parter, unde se afla Direcția Cabinetului și Cifrului.

Eram printre cei patru, cinci diplomați-cifrori, singurii autorizați să utilizeze dicționarele cifrate care de obicei purtau inițialele recent numiților miniștri ai Afacerilor Străine. Pentru telegrame mai secrete, ne serveam de cel mai nou, marcat «Al. Cr.», după numele lui Alexandru Cretzianu, secretarul-general, al cărui birou era alături.

Cifrul lucra zi și noapte – dar de cîteva săptămîni, de la căderea Franței, rămîneam la birou între 14 și 16 ore la rînd, pe echipe. Pe frontiera Nistrului, ca și pe cea cu Polonia sfîșiată, pe care se instalaseră din 1939 trupe sovietice, incidentele provocate de bolșevici se înmulțeau. Telefoanele zbîrnăiau întruna între noi și capitalele vecine sau apusene. Cam după miezul nopții, telefonistul ministerului, Ștefan, anunță ceva neobișnuit:

«Legația Moscova la telefon». Începe imediat dictarea, pe grupuri de cifre, pe care le descifrăm cu dexteritatea născută din experiență. Telegrama venea direct de la ministrul României, Davidescu, și începea: «Iată textul notei […] ce mi-a fost remisă astă-seară, la orele 22, de către Molotov».
N-a fost greu să rectificăm cifrele grupului greșit și să confirmăm că ele indicau cuvântul «ultimat»…

Comunicația telefonică s-a întrerupt însă brusc, cu toate sforțările lui Ștefan de a o restabili prin Centrala Chișinău.
L-am trezit imediat pe dl Cretzianu (care relatează scena în lucrarea sa magistrală The Lost Opportunity, publicată în 1957). El a telefonat fără întîrziere regelui Carol al II-lea și, cîteva minute mai tîrziu, Marelui Stat Major și ministrului Apărării. Toți așteptau ca pe jar restul telegramei, care însă n-a sosit decît șase ore mai tîrziu. Molotov cerea retrocedarea Basarabiei, evacuarea ei de trupele române, dar și «remiterea» Bucovinei de Nord ca despăgubire «pentru 22 de ani de ocupație românească a Basarabiei»”.

Așadar, la vremea respectivă celor mai importanți demnitari li se oferea zilnic un buletin cu principalele informații obținute din ascultarea radiourilor străine. Dar azi? mă întreb. Știu că este un buletin informativ trimis zilnic de SRI demnitarilor conținînd informații culese de Serviciu din surse închise. Există însă și un Buletin în genul celui redactat de Centrul de Ascultare al Armatei în 1940 din ceea ce se numește surse deschise? Pentru a afla răspunsul m-am adresat oficial purtătorului de cuvînt al SRI, jurnalistul Ovidiu Marincea. După două zile, mi s-a răspuns. Da, există și azi un asemenea Buletin informativ. Se numește NewsHub și e trimis demnitarilor online și nu cu motocicleta. Iată răspunsul întreg:

„NewsHub reprezintă un portal care facilitează transmiterea unor fluxuri dinamice de ştiri, actualizate constant pe tematici relevante în planul securităţii naţionale, pentru o informare operativă, cât mai aproape de timpul real. Această soluţie furnizează posibilitatea navigării, consultării rapide şi facile a tematicilor de interes pe diverse dispozitive (laptop, desktop, tabletă, smartphone etc.) Aceste articole pot fi însoţite de fişiere pdf, audio, video şi foto.

Domeniile de interes sunt asociate ameninţărilor actualizate prin intermediul Strategiei Naţionale de Apărare.
Platforma are posibilitatea evidenţierii ştirilor importante şi cu impact imediat prin notificări de tip push.

Categorii de surse de presă monitorizate: posturi de televiziune, posturi de radio şi presă online în limba română şi din limbi străine (engleză, franceză, arabă, rusă, ucraineană, maghiară, chineză, bulgară, germană etc.).

Beneficiari externi NewsHub: Administraţia Prezidenţială, Parlamentul României, Guvernul României (MApN, MAE, MAI, Ministerul Sănătăţii), instituţii din domeniul securităţii naţionale (SIE, SPP, STS), Avocatul Poporului.”

Ca să vezi unde am ajuns!
De la trimisul cu motocicleta la trimisul online!