Ion Cristoiu: „Drama României lui Ceaușescu n-a fost dictatura. A fost dictatura bicefală“

Vineri, 16 iulie 2021, a avut loc la Clubul Diplomaților din București lansarea cărții În ochiul ciclonului. „Am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu”. Constantin Boștină: Dialog cu Alice Barbu și S.R. Stănescu, editura Evenimentul și Capital, 2021.

Constantin Boștină, în prezent Președinte fondator și președintele Consiliului Director al Asociației pentru Studii și Prognoze Economico – Sociale (ASPES) și director general al revistei Economistul, într-un cuvînt un brav reprezentant al capitalismului postdecembrism, a fost între anii 1980 – 1982 secretar personal al lui Nicolae Ceaușescu. O funcție unică în lagărul socialist, înființată de fostul președinte pentru a fi ocupată de Constantin Boștină, la vremea respectivă un specialist în economie internațională. Memoriile din carte au valoarea istorică de excepție dată de experiența unui om care a fost timp de doi ani lîngă Nicolae Ceaușescu. Despre această experiență am realizat un interviu cu Constantin Boștină care va fi difuzat sîmbătă, 17 iulie 2021 pe Aleph News în cadrul emisiunii Interviurile lui Cristoiu. Prezent la lansare am vorbit despre dezvăluirile valoroase ale lui Constantin Boștină în postura de memorialist lipsit de patimi pro sau contra Ceaușescu. Înregistrarea intervenției mele poate fi urmărită în Jurnalul meu video de pe cristoiublog.ro. Despre manifestare a scris un reportaj seducător Cora Muntean, postat pe cristoiublog.ro.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Cine sunt copiii lui Mircea Diaconu. Niciunul nu i-a călcat pe urme în actorie

Din cele 325 de pagini ale întregii cărți 100 (o sută!!!) alcătuiesc Postfața semnată de mine, practic un studiu care – vorba lui Dan Andronic de la lansare – putea el însuși fi tipărit ca o carte, avînd titlul Drama României lui Ceaușescu n-a fost dictatura. A fost dictatura bicefală. Reproduc mai jos un fragment din acest studiu:

Propulsarea Elenei Ceaușescu în funcția (neoficială) de al doilea om în statul român, prin influența asupra lui Nicolae Ceaușescu, determinată fundamental de rolul acceptat de el în conducerea treburilor, a dus în cele din urmă la o Conducere bicefală a țării sau mai precis la o Dictatură bicefală. În aceste condiții, viața celor din echipa Ceaușescu devine un chin. Pentru că soluționarea unor probleme ale domeniului de activitate nu mai depinde doar de Nicolae Ceaușescu, ci și de Elena Ceaușescu. Se știe cît de groaznică e într-o firmă, într-o instituție, dubla comandă. E lesne de înțeles ce însemna asta într-o Românie care depindea de un singur om. Care om, la rîndul lui, împărțea puterea cu altcineva. Acest altcineva era nevasta Omului. O persoană pe care cei din echipa Ceaușescu, bărbați, dar și orgolioși, nu voiau s-o accepte. Pentru că o considerau proastă, rea, nepricepută. Dar și – dacă nu mai ales – o tratau ca pe nevasta Șefului, care, ca orice nevastă, trebuia să stea acasă, și nu ca pe un șef acceptat și pentru calitățile sale de șef. Cum era, de exemplu, Nicolae Ceaușescu.

Elena Ceaușescu nu era ceea ce se cheamă o nevastă obișnuită. Era o nevastă roasă de un orgoliu ieșit din comun. În memoriile sale publicate la editura Mediafax sub titlul Întîlniri cu Nicolae Ceaușescu Ion Traian Ștefănescu istorisește un moment care spune totul despre orgoliul Tovarășei:

„În 1970, înainte de a fi deschisă oficial, Ceauşescu şi soţia sa au vizitat o Expoziţie a Economiei Naţionale, care era găzduită de Pavilionul Expoziţional de la Şosea. De ce anume au venit la expoziţie înaintea deschiderii sale nu ştiu. Cred că urmăreau să depisteze ceva anume, înţelegîndu-se numai din priviri.

O însoţeam pe Elena Ceauşescu, care, aflîndu-se în mişcare, s-a împiedicat şi s-a aflat în pericol să cadă (tocul i se prinsese într-o reiură, un pliu al unui covor de cauciuc).

Instinctiv, am întins mîna şi am sprijinit-o de cotul stîng. Reacţia ei? S-a dezlănţuit ca o furtună:

«Ce, crezi că nu sunt capabilă să mă ţin pe picioare? Dă-mi drumul!»

Era o reacţie care te stupefia. Să acţionezi în sprijinul celui de lîngă tine, să-l salvezi de la necaz şi să reacţioneze astfel? Blocat, m-am uitat la ea şi, privind-o cu reproş, mi-am făcut o cruce, spunînd: «Sunteţi teribilă, pur şi simplu, cum vă puteţi gîndi la aşa ceva?». Gestul meu a fost o reacţie negîndită, instinctivă, altfel firește că nu l-aş fi făcut. (…)”

Concluzia lui Ion Traian Ștefănescu:

„Elena Ceauşescu avea un orgoliu nemăsurat, pe care, în anumite împrejurări, spontan, îl exprima public.”

Definită prin acest orgoliu imens, Elena Ceaușescu e un pericol mortal pentru bărbații din echipa lui Ceaușescu:

Rănirea orgoliului produce situații monstruoase.

Și în cazul Elenei Ceaușescu e destul de ușor să se întîmple asta.

Deși în statul român are o putere imensă, ea știe c-o deține numai și numai prin bărbat, prin Nicolae Ceaușescu. Știe însă și că o mare parte din carieră Nicolae Ceaușescu și-o datorează ei. Se știe deosebită, deasupra celorlalți. Mai ales că toți cei din echipa lui Ceaușescu de după 1973 n-au stagiul ei în Partid. Elena Ceaușescu prinde astfel ură față de toți cei care îi lasă impresia că n-o tratează așa cum se cuvine. Dumitru Popescu s-a ocupat pe larg de Elena Ceaușescu în memoriile sale publicate în șase volume le Curtea Veche sub titlul Cronos autodevorîndus-se. Despre cum se năștea ura Elenei Ceaușescu el scrie la un moment dat:

„Desigur, aceasta era problema. La un moment dat a ținut să-mi atragă atenția că mă înșel imaginîndu-mi că e suficient să lucrez cu secretarul general. O irita că o ocoleam, că o neglijam.”

Orgoliul exacerbat duce la ceea ce am putea numi Complexul neglijării. Personalități precum Nicolae Ceaușescu nu țin neapărat să fie recunoscute ca șefi prin gesturi exterioare. Ei se știu șefi, acceptați de ceilalți ca atare. Elena Ceaușescu nu e un Lider înnăscut. N-a dobîndit atîta putere, ca Nicolae Ceaușescu, prin ea însăși. E adjuncta lui Ceaușescu și, ca orice adjunct, are permanent nevoie de a fi recunoscută ca șefă de cei din jur. Ea suspectează pînă și gesturile neutre ca aparținînd lipsei de respect, refuzului de a accepta că și ea e Șefă. Prin sine însăși, nu ca nevastă. Nu cred că ea voia să-i ia locul lui Nicolae Ceaușescu. Voia să fie recunoscută ca al doilea om în stat.

Elena Ceaușescu e convinsă că opiniile ei, soluțiile ei sînt nemaipomenite. Punerea lor la îndoială poate fi făcută doar de Nicolae Ceaușescu, singurul pe care-l acceptă ca fiind mai bun decît ea. Despre fiecare din echipa lui Ceaușescu, ea crede, cum observă Dumitru Popescu, că e „prost, mincinos, lipsit de competență, indolent”.

De ce-i consideră așa?

Pentru că însuși Nicolae Ceaușescu îi considera la fel. Sau mai precis, ca pe niște simple marionete, mînuite de el, cum și cînd voia. Nu cred că, rămas între patru ochi cu nevastă-sa, Nicolae Ceaușescu murea de respect față de cei din echipa sa, pe care-i beștelea în public. Nici ei nu se osteneau cu demnitatea în fața lui Ceaușescu. În aceste condiții, cum să-i respecte Tovarășa?

Spre deosebire de Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu se interesa de bîrfele care circulau despre cei din echipa Ceaușescu. Îi asigurau informații oamenii din anturaj, de la Tudor Postelnicu pînă la Emil Bobu. Pentru Nicolae Ceaușescu avatarurile omenești ale cuiva n-aveau prea mare importanță. Se considera intrat deja în Istorie. Importanță avea dacă omul era sau nu bun profesional. Pentru Elena Ceaușescu aceste lucruri contau enorm. Pînă la urmă ele reprezentau temelia pe care se înălța judecata ei de valoare.

Ion Traian Ștefănescu se vede nevoit să recunoască:

„Conducerea bicefală (Nicolae și Elena Ceaușescu) a fost de la un anumit moment, cam din 1982, sufocantă, extrem de greu de suportat, un factor de stres permanent”.

Conflictele dintre Elena Ceaușescu și membrii echipei Ceaușescu au drept cauză principală intervenția Tovarășei în relația dintre membrii echipei și Nicolae Ceaușescu.

Un aspect al acestei relații îl reprezintă influențarea de către Tovarășa a relației lui Nicolae Ceaușescu cu ceilalți membri ai echipei. Teoretic, cei aleși de organismele colective ale partidului în diferite funcții în stat ar trebui să depindă în mică măsură de părerea lui Nicolae Ceaușescu despre ei. Pe măsură ce Nicolae Ceaușescu devine un soi de Faraon al României numirea cuiva într-o funcție și, desigur, rămînerea sau plecarea într-o funcție, depind exclusiv de Nicolae Ceaușescu. După plecarea din conducere a celor care i-au fost colegi pe vremea lui Dej, Nicolae Ceaușescu își formează o echipă tînără: Ștefan Andrei, Cornel Burtică, I.T. Ștefănescu, Dumitru Popescu.

Pe măsură ce dictatura devine tot mai puternică, Nicolae Ceaușescu renunță la ei și se înconjoară de personaje lipsite de personalitate.

Rotirea cadrelor sau, cum îi spune Constantin Boștină, Sacul cu șoareci face și mai puternică dependența cadrelor de conducere de voința lui Nicolae Ceaușescu. Acesta îi mută dintr-o funcție într-alta, dintr-un loc într-altul, în sus sau în jos.

Toți cei din echipa lui Ceaușescu – de la Ștefan Andrei pînă la Ion Traian Ștefănescu ؘ– știu că, indiferent unde i-ar trimite, Nicolae Ceaușescu nu-i uită. Cînd nu se așteaptă, Nicolae Ceaușescu îi cheamă, ca să le ofere un post mai bun.

Ion Iliescu a fost trimis la Timiș secretar cu Propaganda. Da, dar el a rămas membru al CPEx, ulterior e promovat prim-secretar la Iași.

Cu o astfel de dependență de un singur om, se înțelege că activiștii și demnitarii depind și de cine și cum îl influențează pe Nicolae Ceaușescu. Ori din acest punct de vedere, Elena Ceaușescu e un pericol mortal pentru cei din echipa lui Nicolae Ceaușescu. Intrat în vizorul ei, scăpai cu greu nevătămat politic. Dumitru Popescu descrie cu acuitate felul în care-i lucra Elena Ceaușescu pe cei din jurul lui Nicolae Ceaușescu:

„Pentru a face să funcționeze bine acest raport între ea și Ceaușescu și raportul între ea și ceilalți demnitari, i-a inoculat lui Ceaușescu o neîncredere profundă în toți colaboratorii. În acest sens a acționat ani de zile cu o răbdare și o minuțiozitate de artizan asiatic. Nu a putut cuceri această poziție în mod spontan, provocîndu-i lui Ceaușescu revelația că ceilalți sînt nedemni de încredere și periculoși. Nu! A săpat milimetru cu milimetru în jurul lui Ceaușescu o adevărată prăpastie.”