Ion Cristoiu: Și în filme, nu numai în viață, Președintele american e dependent de armata de consilieri

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

1.Actualitatea lui Arghezi. Tableta O polemică de civilizație din Bilete de Papagal, 28 octombrie 1928, atacă numirile politice la conducerea unor instituții culturale de stat precum Casa Școalelor. Publicistul n-are mirări în chestiunea asta. El știe o regulă, o lege, o axiomă, chiar a României interbelice și – am zice noi – eterne:

„Cum oamenii politici stabilesc valoarea specialiștilor, numiți de ei, în proporție cu saliva entuziast cheltuită în linsoare, un ins independent este contraindicat.”

Valabil și azi.

2.Am terminat sezonul 2 din Designated survivor, serial cu debutul în 21 septembrie 2016, avîndu-l pe Kiefer Sutherland (celebru Jack Bauer din serialul 24) în rolul președintelui american Thomas Kirkman. Din cîte am citit, sezonul trei e incert. Producătorii se plîng de finanțare, în condițiile unui rating care n-a spart bolțile mediatice. Eu m-am mirat nu de întreruperea serialului, ci de posibilitatea unui al doilea sezon. Față de primul, al doilea arată clar că producătorii au făcut orice pentru a ține în viață un serial imposibil din start:
Un președinte american cinstit, bun la suflet, în conflict cu politicianismul mizer.

Ca și primul, al doilea sezon e ceea ce se cheamă o ilustrare artistică a unei realități politice. La vremea denunțării proletcultismului, s-a făcut caz de boala unor prozatori și dramaturgi de a ilustra domenii de specialitate. Mihail Davidoglu în Minerii se preocupă atît de mult de aducerea pe scenă a unei lumi din Valea Jiului, încît spectatorul ar fi avut nevoie, dat la intrarea în teatru, de un dicționar de termeni tehnici din minerit. La fel și serialul Designated survivor. Oamenii de la Casa Albă nu există. Nici un personaj din jurul președintelui nu e prins într-o capcană a cărnii, a sentimentelor, a psihologicului. Înalții funcționari sînt simple fișe vorbitoare ale postului. Nu iubesc (dacă o fac reduc totul la satisfacerea hormonilor – juristei îi pică în pat cîte un mascul la țanc, tocmai cînd da pe de lături de pofte), nu urăsc, nu se lucrează, nu suferă. Singurul cît de cît umanizat e președintele. Numai că el e umanizat așa cum se întîmplase în Cumpăna luminilor, romanul proletcultist al lui Nicolae Jianu, cu un personaj partinic ofticos, gata să moară pe șantier, inspirînd mai mult milă decît îndrăgire. Președintele nu urăște, nu încearcă momente de minimă ticăloșie, inevitabilă la acest nivel. Din cînd în cînd producătorii țin să ne reamintească faptul că președintele are copii; copii rămași fără mamă. Pînă și aceștia sînt de treabă, pîinea lui Dumnezeu, cel mare intră la două universități de prestigiu, cea mică se bate la școală pentru protejarea celor nevolnici.

Simțind criza de dramatism din primul sezon, în al doilea producătorii îl supun pe bietul președinte la încercări inimaginabile. Scurgerile din computere îi lovesc locul în sondaje, cabinetul, nitam-nisam, oricum inexistent în film, se apucă să-l demită pe motive de tulburări mintale, deși apariția pe internet a părerilor intime ale psihiatrului, angajat de președinte după moartea nevestei, vizează depresii normale la un om căruia îi murise nevasta tînără într-un accident tragic, fostul președinte îl lucrează, Congresul îl boicotează. Am urmărit serialul pînă la capăt interesat de lumea de la Casa Albă și de ceea ce mai toți numesc birocrația de la Casa Albă. Cele două sezoane mi-au confirmat adevăruri desprinse din alte filme cu aceeași temă:

• Președintele e prizonierul armatei de consilieri. Ca și în alte producții, deciziile sînt luate sub influența consilierilor, fie că aceștia îl conving să facă ceva, fie că-i pun la dispoziție documente astfel meșterite încît să ia doar o anume decizie.
• Ca și în alte producții, lucrăturile cele mai jegoase sînt posibile în Birocrația de la Washington. Nimic nu e ocolit în materie de ticăloșie. De la folosirea presei pînă la trădarea cît ai clipi.
• Confruntările internaționale iau forma unor cotonogeli între oameni, dependente în rezultatele lor de forța militară a entităților pe care le conduc.

3.Caut și găsesc într-unul din foldere citatul din Stenograma Ședinței Consiliului de miniștri din 27 noiembrie 1941, în care Mareșalul explică de ce nu vrea să intervină la judecător într-un caz discutat la reuniune. Am nevoie de citat pentru a demonstra că independența judecătorilor aparține normelor sfinte chiar și în regimurile de autoritate. Îl reproduc și aici:

„Nu mă amestec în Justiţie pentru nimic în lume, deşi sînt de multe ori amărît de sentinţele date. Am fost uneori alarmat, am vrut să iau măsuri, dar am avut tăria să mă abţin. N-am luat măsuri nici contra justiţiei militare, unde eram mai în drept s-o fac. Am spus: unde merg, dacă pedepsesc pe judecători? Niciun judecător nu va mai judeca…”