Iran, NATO și dilemele unei lumi interdependente

Războiul din Iran nu poate fi izolat ca o serie de ciocniri limitate între armate. El este expresia unei perioade în care conflictele locale se pot transforma rapid în crize cu reverberații planetare. După decenii de acumulare strategică, forțele iraniene sunt astăzi un amestec de armată convențională, capacitate balistică autohtonă și rețele paramilitare cu influență transnațională. Astfel de forțe nu sunt doar defensive; ele sunt concepute pentru a proiecta putere și a răspunde agresorilor dincolo de frontierele proprii.

În Europa, infrastructura militară reflectă această nouă realitate. Aeroporturile militare din Germania, Italia, Polonia, România și statele baltice nu sunt simple baze de dislocare, ci platforme organizaționale pentru misiuni de alertă rapidă, apărare aeriană și transport strategic. Capacitatea de a replia unități de luptă grele, de a lansa raiduri aeriene sau de a reface stocurile de armament în scurt timp este factorul care poate descuraja o escaladare intempestivă.

În centrul acestui dispozitiv defensiv se află, de asemenea, un element adesea neînțeles: Scutul de la Deveselu. Acesta nu este o piesă izolată de tehnologie; este nodul vital al unei rețele Aegis integrate, interoperabile cu radarul și sistemele antirachetă ale altor state NATO. Deveselu nu protejează doar teritoriul României, ci oferă un coridor de securitate pentru întreaga Alianță, reducând semnificativ vulnerabilitatea la lovituri balistice cu raze intermediare. În era rachetelor moderne, o astfel de capabilitate nu este un lux, ci o necesitate strategică.

Teheranul știe acest lucru. De aceea a investit masiv în capabilități de ripostă asimetrică: rachete balistice cu capacitate de încărcare variabilă, drone care pot fi lansate de pe terenuri greu accesibile, atacuri cibernetice asupra infrastructurilor critice și un sistem de alianțe cu grupări neconvenționale din Yemen până în Irak și Liban. Iranul vede în aceste active o pârghie de negociere, dar și un mijloc de descurajare a oricărei intervenții externe.

Rolul puterilor externe nu poate fi ignorat. Statele Unite își mențin flote și aviație de ultimă generație în zone strategice. NATO își rafinează planurile de apărare colectivă, în timp ce Rusia încearcă să capitalizeze pe divergențele dintre statele occidentale, iar China investește în influență economică și strategică în regiune. Aceste forțe nu sunt simple spectatoare; ele modelează arena pe care războiul din Iran se poate extinde sau poate fi temperat.

În acest peisaj complex, factorul decisiv rămâne capacitatea de a dialoga — un dialog care să recunoască nu doar interesele geopolitice, dar și interdependențele economice și umane ale lumii moderne. Dacă războiul ar fi o carte deschisă de strategie, poate că am citi și paginile păcii — însă realitatea ne arată că, pentru a ajunge acolo, este nevoie de înțelepciune, echilibru și o viziune clară asupra limitelor puterii. aeroporturilor militare în Europa rămâne un element esențial al capacității de reacție a Alianței. Baza de la Ramstein (Germania), Aviano (Italia), Incirlik (Turcia) și Lakenheath (Marea Britanie) sunt noduri logistice vitale, capabile să susțină desfășurări rapide de trupe și aeronave.Cu precizarea ca Germania interzice utilizarea navelor militare americane din bazele detinute de Sua , impotriva Iranului si aceeasi pozite o are si Marea Britanie . A doua precizare este ca razboiul preconizat sa se declanseze peste cateva zile nu este Nato- Iran , ci Sua – Israel contra Iran . În Balcani și bazele est-europene ale NATO, infrastructura este modernizată pentru a opri orice ofensivă neprovocată și pentru a furniza suport aerian, recunoaștere și transport strategic de mare tonaj.

În acest context, Scutul Antirachetă de la Deveselu nu este un simbol, ci o realitate operațională. Cu sistemele sale Aegis Ashore adaptate, România oferă protecție nu doar teritoriului său, ci și spațiului euro-atlantic împotriva rachetelor balistice cu traiectorie medie și intermediară. Deveselu nu este un bastion izolat, ci un punct de ancorare în rețeaua defensivă integrată NATO, alături de capabilitățile americane și europene de apărare antiaeriană.

În ceea ce privește mijloacele de ripostă ale Iranului, acestea includ rachete balistice cu rază variată, capabile să lovească baze militare îndepărtate, sisteme de rachete antinavă care pot paraliza traficul în strâmtorile strategice Hormuz și Bab el-Mandeb, precum și o flotă considerabilă de drone. Nu trebuie subestimată și capacitatea cibernetică și de război asimetric pe care Iranul o poate utiliza împotriva infrastructurilor critice ale adversarilor.

Implicarea forțelor externe este deja vizibilă. Statele Unite, cu coaliția lor, își mențin prezența aeriană și navală în Golful Persic, pregătite pentru orice escaladare. Rusia, interesată în menținerea unui echilibru care să o avantajeze strategic, și China, promotorul unei ordini multipolare, privesc cu atenție evoluțiile, evaluându-și propriile poziții. Iar puterile regionale — Arabia Saudită, Israelul, Turcia — își adaptează alianțele și capacitățile defensive astfel încât să prevină orice derapaj care le-ar periclita securitatea.

Este un moment decisiv în istoria securității globale — unul în care calmul, diplomația și capacitatea de a negocia între polarități sunt mai necesare ca oricând.