Israelul în flăcări, cine ce a vrut și ce a obținut

Gruparea radicală palestiniană Hamas, având baza de operații în Fâșia Gaza, a atacat pe uscat, în aer și pe mare Israelul, în zorii zilei de Shabat, printr-o acțiune militară la o scară și cu mijloace armate fără precedent, având caracteristicile unui război convențional între state. Rachetele trimise de Hamas au atins ținte din interiorul Israelului, fără a se împiedica de scutul antirachetă israelian. Formațiuni terestre ale Hamas, unele venind pe mare, au angajat lupte pe teritoriul israelian. S-au înregistrat morți și răniți de ambele părți. Un număr de cetățeni israelieni au fost luați ostateci. Indiferent de alte considerente, o asemenea acțiune reclamă o reacție simetrică. O reacție pe care Israelul este capabil să o producă. Ținându-se seama de disproporția de forțe între Hamas și Israel, pierderile pe care le va suferi cel dintâi se pot anticipa ca fiind enorme, demersul său având astfel înfățișarea unui act sinucigaș.

ÎNTREBĂRI CARE SE IMPUN

Evenimentele descrise pe scurt impun de îndată câteva întrebări.

1. Cum se explică ineficiența scutului anti-rachetă israelian? Nu cumva rachetele Hamas au fost echipate cu sisteme sofisticate, dintre cele livrate Ucrainei de SUA, care puteau penetra sistemul anti-rachetă Iron Dome?

RomaniaTV

Bombă în showbiz! Botezatu și-a făcut iubită cu 40 de ani mai mică decât el. Nicolle e model și are 18 ani: Am educat-o bine

Observatornews.ro

Istoric: Europa trebuie să înceapă discuţiile pentru un scut nuclear european. NATO este mort

Un prim răspuns, care a și fost dat acestei întrebări, ar fi acela că indiferent de disproporția în materie de sofisticare tehnologică între proiectilele palestiniene și sistemele de apărare israeliene, în favoarea Israelului, cantitatea uriașă a celor dintâi ar fi depășit capacitatea de reacție a celor din urmă. Din nou Stalin a avut dreptate (sic!): „câteodată și cantitatea poate fi o calitate.” Răspunsul nu este satisfăcător pe deplin.

În primul rând, serviciile de informații israeliene, mereu cu ochii pe ceea ce se petrece în Gaza, ar fi trebuit să sesizeze creșterea depozitelor de muniție ale Hamas și să constate că Davidul palestinian a ajuns să aibă atâtea praștii și pietre încât Goliatul israelian nu mai este în siguranță. Apoi, nu ar fi fost chiar o problemă să fie distruse aceste depozite, cu titlu preventiv, prin „mijloace specifice”. De ce nu s-a procedat astfel?

În al doilea rând, informații venite din mai multe surse demne de încredere (confirmate de însuși fostul Președinte Donald Trump), au semnalat că rachetele Hamas (cel puțin o parte din ele), și nu numai, au fost echipate cu sisteme de ultimă oră care puteau penetra apărarea israeliană. Cine produce acele sisteme? SUA, care, firesc, le păzea cu strășnicie. Cui le-a livrat SUA? Ucrainei, ca să le folosească împotriva Rusiei, iar nu împotriva Israelului. Or asta naște o altă întrebare.

2. Dacă s-a folosit tehnică militară din categoria aceleia care a format obiectul „ajutorului” trimis de SUA Ucrainei, cum a ajuns o asemenea tehnică în posesia Hamas?

Spontan ne vine în minte istoria faimoasei operațiuni „Iran-Contras”, când „experții” CIA au aranjat ca arme americane să ajungă în mâinile inamicului iranian, aflat sub embargo cu privire la asemenea transferuri, pentru ca banii iranieni obținuți în schimbul lor să poată fi cheltuiți, fără controlul Congresului SUA, pentru a finanța mișcările de gherilă antiguvernamentale din Nicaragua. Evident, comparația nu este un argument, dar ea ne dă de gândit.

Să fi ajuns „armele pentru Hamas” direct din SUA? Să fi fost redirecționate de către Ucraina, cu sau fără știința furnizorului american, ca trafic ilicit sau ca manevră geostrategică? Să fi ajuns ele, cumva, în mâna Iranului, care apoi le-a dat mai departe Hamasului, de mult protejatul său, eventual adăugând propriile sale produse militare ajunse ele însele la un grad ridicat de sofisticare? Cu siguranță, unii dintre furnizori au vrut să își șteargă urmele, pentru a scăpa de răspundere, în timp ce, foarte probabil, alții, neimplicați în livrare, au fost gata să și-o asume pentru a-și consolida astfel prestigiul de actor regional inconturnabil. În Orient, adesea, forma bate fondul.

3. Cum se explică faptul că o operațiune de o asemenea amploare nu a fost detectată cu anticipație de performantele servicii de informații israeliene?

De la înființarea sa și până azi, Israelul a trăit într-o permanentă stare de alarmă existențială. Aceasta a determinat perfecționarea permanentă a instrumentelor sale informative și contrainformative. Fierberea nemulțumirilor în Gaza era notorie. Concurența între Hamas și Fatah, liderul formal al administrației teritoriilor palestiniene și interlocutorul legitim al guvernului israelian, era de asemenea cunoscută. De luni de zile se vorbește în tot Orientul Mijlociu despre o mare operațiune împotriva Israelului care se pregătește în grupul celor nemulțumiți de progresul normalizării relațiilor israelo-arabe… și serviciile israeliene nu au aflat nimic?! Ce știa tot satul nu știa Mossadul?!

Să ne amintim, însă, că nu cu mult timp în urmă, tot un caz fără precedent, mai mulți șefi ai serviciilor secrete israeliene s-au pronunțat împotriva premierului Benjamin Netanyahu. Un premier aflat în fruntea unui guvern radical de dreapta, care, susținător pe față al fostului președinte american Donald Trump, a intrat în relații cât se poate de rele cu administrația Biden. Și chiar dacă serviciile israeliene sunt super-patriotice, câteodată colaborarea cu omologii americani… obligă.

Să fie vorba oare și despre un război intern israelian desfășurat în cadrul războiului extern americano-israelian?! (Cuvântul „american” aici nu se referă la societatea americană și nici chiar la statul american, ci doar la administrația americană actuală, cu sponsorii săi corporatiști și globalisto-progresiști.)

4. Dacă Iranul a împins Hamas la atac, ce anume a urmărit în acest moment al istoriei? Aceasta cu atât mai mult cu cât atacul depășește prin anvergură o operațiune teroristă, atingând cota unui adevărat război convențional? Ce poate câștiga Iranul din asta?

Voi reveni la această întrebare în secțiunea următoare. Deocamdată mă limitez la a atrage atenția că în lumea arabă și în cea orientală în general, de secole lipsită de putere politică și militară, definiția victoriei este cu totul diferită de cea a lumii occidentale. Pentru ea victoria nu înseamnă să îl pui la pământ pe adversar, ci să îl sfidezi refuzându-i orice obediență și provocându-l deși știi că el te va pune la pământ. După inspirata expresie a Goldei Meir, asemenea israelienilor, arabii au arma cea mai teribilă în împrejurarea că nu au unde pleca. Ei rămân, în timp ce americanii vin și pleacă. Aceasta face, să o spunem, ca evreii și arabii, altminteri niciodată în conflict cultural / religios, să fie condamnați la a conviețui și a se înțelege.

Chiar dacă atari observații ar putea explica caracterul sinucigaș al atacului Hamas, ele nu  explică magnitudinea și pregătirea lui, care depășesc cu mult resursele unei organizații a rezistenței locale capabilă să recurgă doar la mijloace de luptă de tip terorist.

5. Oare se putea încumeta Iranul să amorseze o asemenea operațiune a Hamas, fără asentimentul Rusiei, Chinei și Turciei, cu care tocmai a stabilit parteneriate strategice? Ce interes ar fi avut Rusia și China să dea liber unei astfel de acțiuni? Ce interes major putea avea Iranul să meargă împotriva opiniei aliaților săi?

Pentru a răspunde acestei întrebări trebuie analizate foloasele pe care le-ar putea aduce fiecăruia dintre cei nominalizați, războiul declanșat de Hamas. Într-o atare perspectivă pot fi formulate mai multe ipoteze, pe care le voi analiza mai încolo.

6. În fine, întâmplător sau nu, atacul Hamas a avut loc chiar în ziua când se împlineau (aniversare sau comemorare, este greu de spus) cincizeci de ani de la războiul de Yom Kippur. Orientul iubește simbolurile.

Fostul premier Golda Meir a fost obligată să demisioneze pentru că nu a prevenit atacul arab declanșat în chiar timpul celei mai mari sărbători a evreilor. Ce i se va cere acum premierului Netanyahu? Pe moment, ca și în 1973, ofensiva inamică și prioritatea respingerii ei unesc națiunea. După victorie, însă, atunci când se va face bilanțul pierderilor, starea de spirit va fi cu totul alta.

QUI PRODEST? CUI SERVEȘTE?

Lăsând întrebările de mai sus în grija unei reflecții prelungite, în căutarea păpușarului acestui spectacol tragic de marionete umane, să enumerăm, cel puțin, ipotezele legate de identificarea celui sau celor cărora evenimentul le-ar fi putut servi.

Despre asta voi scrise în episodul următor.

(Va urma)