Jurnalistul Ion Cristoiu: „Califul Omar formulează plastic esența democrației de tip islamic”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Primii Califi. Potrivit serialului Omar, revăzut de mine cu subtitrare în franceză, la moartea lui Abu Bakr, și la sfatul respectivului, Comunitatea, așa se numește la început Califatul, înainte de a deveni un simplu Regat sau o simplă Împărăție, îl desemnează pe Omar Ibn al-Khattab calif, al doilea calif după moartea Profetului. Încoronarea, ca să-i zic așa, apoi viața lui Omar, ne semnalează, prin raportare la tot ce se va întîmpla mai tîrziu, peste nici 200 de ani, în secolul 7, cînd intră în exercițiu Dinastia Omeyazilor. Mărturia de supunere se reduce acum la o strîngere de mînă. Mai tîrziu, pe vremea Omeyazilor, consta într-o ceremonie sofisticată, avînd ca punct central, înclinarea genunchiului. Toți cei care se prezintă la Calif împletesc gesturi evidente de supunere și mai ales de recunoaștere a Puterii sale înfricoșătoare.

Cum are loc înscăunarea lui Omar în serial?
Noul calif, cel care le va lua Bizantinilor Siria și Sasanizilor întregul Imperiu, e surprins stînd jos, pe pămînt, turcește, ca să fiu înțeles de contemporani, alături de ceilalți Tovarăși ai Profetului. La un moment dat se ridică, urcă treptele micii înjghebări, se oprește, coboară cîteva trepte, spunîndu-și, Nu merit să vorbesc de pe treapta de pe care vorbea Abu Bakr, trebuie să fiu cu două trepte mai jos, după care în veșminte de arab, cu toiagul în mînă, le vorbește participanților, anunțîndu-și principiile Guvernării. La loc de frunte se situează consultarea Tovarășilor Profetului. Cu acest prilej, Omar formulează plastic esența democrației de tip islamic, a democrației de început a Califatului:

„O opinie personală e comparabilă cu un fir: e ușor de rupt.
Și două opinii la un loc sînt ca două fire împletite.
În timp ce trei opinii la un loc sînt ca o funie: greu de rupt.”

*

Vînătorul Sadoveanu. M-am întors la volumul 20, Publicistică de Sadoveanu. O încîntare, o veritabilă încîntare. Nimic nu anunță limbajul de lemn din anii proletcultismului. Printre cele mai deosebite texte se numără cele despre Creangă. Povestitorul pare a fi fost pasiunea de o viață a lui Sadoveanu. Ce l-o fi atras? Limba, tîlcurile? După atîtea tablete despre Creangă, mă stăpînesc cu greu să nu mă apuc de Amintiri din copilărie sau, de ce nu? de Viața lui Creangă, în variantă călinesciană. Mă opresc asupra scrierilor despre vînători. Tocmai vorbisem cu cineva despre nebunia noilor îmbogățiți de a se da vînători. O nebunie similară cu petrecerea vacanțelor în lumi exotice sau cu achiziționarea de yahturi. Cu acest prilej îl invoc pe Sadoveanu. Da, Sadoveanu era vînător, pentru că pasiunea asta nu înseamnă arme scumpe și mers cu jeepul pînă lîngă dihania închisă în țarc, ci arme normale, drum pe jos, prin ploi, prin ninsori, înnoptări la hanuri părăginite. Vînătoarea ca pasiune înseamnă nu vînatul, ci aventura de a găsi vînatul, de care nici nu e sigur că trebuie să-l împuști.

*

Voioșia cehilor. Pe cînd stilizam un Gînd pentru a-l publica pe post de editorial pe cristoiublog.ro dau peste această referire la voioșia cehilor din proza lui Hașek și a lui Bohumil Hrabal. Ultimele rînduri ale notei sunau așa:
Și despre asta, am mai scris, cred că în Lumea literaturii. Ar trebui să mă uit în foldere pentru a vedea dacă n-ar trebui să adaug gîndurile de atunci Gîndului de acum. Tai finalul, pentru că mi s-a părut de prisos în textul ce urma să apară. După operația asta, merg la Folderul Lumea Literaturii și pun la Search: Bohumil Hrabal. Dau peste un singur text. Iată-l:

„Stilul satiricilor cehi

Găsesc în Bohumil Hrabal, nepot de umor cehesc al lui Haşek, această frază:
«Şedeam pe întuneric lîngă fereastră şi priveam în beznă neştiind ce să fac – să mă arunc sub roţile trenului, care, în asemenea seri se face auzit undeva, departe, peste rîu, sau să mă spînzur, aşa cum mi-a citit în cărţi ghicitoarea Marinka la toaleta pentru femei de la hotelul Na knizeci (La Prinţul)».
Naratorul e bărbat. Chestiunea cu toaleta de femei retează eventualul avînt liric, ferind fraza de sentimentalismul ieftin, cancerul prozei veritabile.”