Jurnalistul Ion Cristoiu: „Cînd copilul devine om”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Am intrat ca de obicei, după Cărturești, la Tîrgul Cărții. Bag seamă că s-a renunțat la jenanta împărțire a cărților după preț. Cărți de trei lei, Cărți de cinci lei. Rafturile, sprijinite de pereți, sînt guvernate mai departe de titlurile știute deja de mine: Literatură română, Literatură universală, Istorie, Religie. Locul împărțirii pe lei bucata l-a luat împărțirea pe interes comercial: Cărți de dragoste, Cărți de școală. Cînd intri nu mai zici din prag Vreau o carte de doi lei, ci Vreau o carte de dragoste. Ce fel de dragoste? ar întreba fătuca pe post de anticăreasă, în realitate incapabilă să vîndă și șaorma, d-apoi cărți, care sfîrșește cu nuntă sau care sfârșește cu înmormântare? Găsesc acum însă Cel mai iubit dintre pămînteni, ediția scoasă de Cartea Românească, trei volume format mic, legate cu un elastic. Dau și peste Viața ca o pradă, ediția a treia, tipărită de Nicolae Preda la editura Marin Preda în 1993. Pe copertă o pictură de Sabin Bălașa. Deschid chiar acolo în anticariat la prima pagină și recitesc binecunoscuta scenă cu luatul pîinii:

„Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă cînd o anumită întîmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: «Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!» Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam strîns ceva în braţe, tot o pîine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mîna pe pîinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, făcîndu-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: «Ia-o, mă, şi pe-asta!» Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cuminte pîinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănînce.
Din această întîmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-a dovedit. Totuşi aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o data e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine.”

Știu pe de rost aproape scena. Însă abia acum, în anticariat, în timp ce la casă un bărbat dezamăgit întreabă de un autor român despre care n-am auzit, descopăr rosturile profunde ale textului lui Marin Preda. Din trecutul depărtat al vieții sale, întorcîndu-se la el, ditamai bărbatul, ca omenirea la vremea hitiților, scriitorul dezvăluie momentul cînd copilul devine om:
Cel în care conștiința poate frîna pornirile instinctuale.