Jurnalistul Ion Cristoiu: „Și-n perioada interbelică funcționa comparația cu bulgarii”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Ce s-a întîmplat cu personajele îndrăgite. Am primit, mai repede decît mă anunțau, cele două volume ale lui Anatolii Rîbakov din seria Copiii din Arbat. Le comandasem pe Amazon.com, în franceză, după ce eșuasem în strădania de a găsi varianta lor on-line. Spre deosebire de alte dăți, nu mai sînt grăbit să desfac pachetul, pentru a vedea că există, dînd curs bucuriei ochilor la vederea unei cărți, ca la vederea unei prăjituri. De la poștă, unde nu era coadă (să fac apoplexie, nu alta!), am dus pachetele (mai erau trei, din China, cu pipe) la mașina din Piața Victoriei și de aici m-am dus direct la Mall-ul Băneasa.

Am umblat la pachet abia după întoarcerea de la Mall. Cele două volume sînt două cărțoaie uriașe. Altădată, m-aș fi grăbit să deschid Teama, primul volum din cele două. Deschid, într-adevăr, la pagina de gardă, bag seamă că autorul a trecut aici lista cu personaje din romanul pilot, dar nu mă apuc de citit, deși romanul inițial l-am citit pe nerăsuflate. Pe nerăsuflate ar trebui să-l citesc și pe acesta, din nevoia de cititor pătimaș de a afla ce s-a întîmplat cu personajele îndrăgite.

Sintagma Zidul chinezesc. Despre ARLUS trebuia neapărat să citesc ceva. Organizația, înființată în 12 noiembrie 1944, la cîteva luni de la Lovitura de stat, condusă de mari intelectuali, are drept scop „Cunoașterea Adevărului despre Uniunea Sovietică”. Teza de întemeiere, pe care ar trebui s-o folosesc în eseu, constă în sintagma Zid chinezesc între noi, românii, și Uniunea Sovietică. Pînă atunci – spune teza – românii au avut o imagine nenorocită despre URSS, deoarece:

Adevărul despre această țară nu putea pătrunde dincoace de Nistru, deoarece țările erau într-un fel de qvasi război.
Adevărul despre această țară era stîlcit de presa noastră din motive politico-ideologice.
Despre URSS s-a scris mult în intebelic. Erau toate materialele care denunțau teroarea, colhozizarea forțată, domnia unei singure ideologii, Cultul personalității, numai și numai expresii ale propagandei? Dacă după 23 august 1944 România n-ar fi fost ocupată practic de trupele sovietice, poate că răspunsul ar fi fost unul corect. Cum însă România era ocupată, dar mai ales, cum România era strivită de povara Războiului din Est, răspunsul e unul incorect: Tot ce s-a scris și s-a zis timp de 25 de ani despre URSS alcătuiau falsuri propagandistice.

Constanța și Varna. Și în interbelic funcționa comparația cu bulgarii pentru a sublinia micimea noastră în lume:

„Două orașe pe țărmul Mărei Negre: Constanța și Varna. Ambele stațiuni climaterice la obîrșia lor se deosebesc printr-un amănunt de o clasică simplitate: orașul Constanța e mort și Varna trăiește.” (Nae Ionescu, Probleme de vară, Cuvîntul, 30 iulie 1928)

Despre ziariștii din comunism. Dau în magazia de cărți de la Găgești peste piesa de teatru Ziariștii a lui Alexandru Mirodan, apărută în 1956 și, din cîte dibui, binecuvîntată de austrul Dezghețului hrușciovist. Am intrat aici ca să văd dacă mai găsesc cărți pentru proletcultism. Găsesc destul de multe. Totul e să nu mă apuc de ele, pentru că nu mai termin nicicînd Istoria. Iau de a valma un Pentru literatura vieții noi de Mihai Novicov, Critica criticii, culegerea veninoasă a lui Ioan Vitner, A. Toma, Poezii, în varianta interbelică, culegeri de critică de Ov. S. Crohmălniceanu, fie și pentru că voi avea nevoie de citate, volumul tras la șapirograf de Eugen Negrici, cu poezii proletcultiste, avantajos pentru gruparea pe teme, dezavantajos pentru că nu dă sursa. Mai iau și un roman de Octav Pancu Iași, ceva gen Marea aventură de la Iazul Mic.

Piesa Ziariștii mă apuc s-o citesc, socotind că aș putea găsi imaginea proletcultistă despre ziariștii vremii. O dau gata chiar și prin lectura minimă, cea de după prînz, înaintea de dormi de amiază. Nu-i rea. Personajul Cerchez, redactorul șef, mă cucerește, deși materia din care e croit e cea a personajului pozitiv din proletcultism. Pe mine mă atrage pasiunea sa pentru profesia de ziarist și mai ales talentul de șef de redacție. Unele inițiative de-ale lui Cerchez le-aș fi avut și eu în locul său, cum ar fi de exemplu trimiterea pe teren. Finalul e mai mult decît cu happy-end, e hiper happy-end, dar pe mine nu mă tulbură. Totul pînă acum dă seamă în chip balzacian de atmosfera de lucru dintr-o redacție. N-am cum să nu remarc talentul lui Cerchez la dat titluri.