Jurnalistul Ion Cristoiu: De ce a scris Sadoveanu „Legende sfinte”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Pentru a-mi intra în mînă, pe plaja comunală din Nisa, la fel ca și acasă, la birou, citesc o filă, două dintr-un mare stilist. Optez pentru Sadoveanu. Iar din Sadoveanu aleg Legende sfinte, carte apărută la editura Universul, în 1947. Trustul Universul e din 1944 în mîinile comuniștilor. Curentul e desființat. Universul, dată fiind politica prudentă a lui Stelian Popescu față de Războiul Sfînt (spre deosebire de cea agresivă a lui Pamfil Șeicaru), supraviețuiește. Cum Stelian Popescu fugise dinainte de 23 august 1944, Trustul e confiscat de comuniști. De presupus că publicarea lui Sadoveanu era și un mijloc de a-l răsplăti pe marele scriitor pentru activitatea sa de neobosit tovarăș de drum. Editura explică astfel inițiativa lui Sadoveanu:

„Viețile Sfinților au prilejuit unele dintre cele mai fermecătoare pagini din literatura noastră veche. Maestrul Mihail Sadoveanu ne povestește în limba lui fără de pereche un șir din aceste întîmplări de cuvioșie și curățenie sufletească și face din fiecare un înmiresmat giuvaier.”

Cartea e puțin cunoscută printre cărțile lui Sadoveanu. Să fi fost credința că e o lucrare de mîntuială, dată gata de Sadoveanu în doi timpi și trei mișcări?
Posibil.

Ce este Legende sfinte? Ne spune arhimandritul Mihail Daniliuc într-una din edițiile site-ului Doxologia.ro:

„Mihail Sadoveanu s-a dovedit un iubitor statornic al valorilor Sfintei noastre Ortodoxii. Bun cunoscător al Sfintei Scripturi, precum și al multor scrieri religioase, a arătat încă din anii tinereții o pasiune deosebită pentru Proloage sau Viețile Sfinților, pe care, așa cum bine observa scriitorul, «înaintașii noștri le citeau cu multă rîvnă în ceasurile durerilor lor». Cu trudă și veneraţie față de viețile celor proslăviți de Dumnezeu cu darul sfințeniei, romancierul a surprins pe toată lumea publicînd la editura Cartea Românească, în 1924, volumul hagiografic, Spre Emaus. Pasiunea pentru biografia unor sfinți, repovestită într-un limbaj de o rară frumusețe, s-a făcut simţită și în alte scrieri: Sfintele amintiri (1926), un fel de continuare a celei dintâi, apoi Istoria Sfinților Varlaam și Ioasaf de la India, apărută în 1930. Toate acestea au fost reașezate sub teascul tiparului în 1947, primind un nume generic: Legende sfinte.”

Autorul comentariului deraiază imediat în stilul neobolșevismului postdecembrist:

„Așadar, în 1947, la doi ani de la instaurarea primului guvern comunist în România, Mihail Sadoveanu a ofensat regimul comunist ateu prin publicarea volumului hagiografic Legende sfinte. Trebuie precizat că autorul a ales titlul cărții după sintagma «legende sfinte», care își are originea în expresia «legenda aurea» sau «legenda sanctorum», consacrată, încă din Evul Mediu, ca denumind «o culegere de scrieri cuprinzînd viețile sfinților» și nicidecum anumite basme ori povestiri inventate de mintea omului, cum în mod obișnuit s-ar putea înțelege prin noțiunea de legendă.”

Textul conține mai multe inexactități, explicabile prin anticomunismul pripit al arhimandritului.
Regimul comunist n-a fost instaurat în 1945, ci abia în 1948. Pînă la 30 decembrie 1947 România a fost o Monarhie Constituțională.
Mihail Sadoveanu nu putea ofensa regimul ateu din simplul motiv că regimul ateu a făcut mare caz de biserică la alegerile din noiembrie 1946. Publicarea unei cărți despre viețile sfinților putea fi o ofensă în 1949, nu însă în 1947.

„Legende sfinte” nu dă seama de credința lui Sadoveanu, ci de tot mai marea tendință a scriitorului după Război de a se melancoliza la trecătorul lumescului.
E mai mult decît semnificativ că Legende sfinte e ultima carte a lui Sadoveanu dinainte de a o apuca pe drumul care duce la Mitrea Cocor.
Ea poate fi pusă alături de Fantazii răsăritene.