Jurnalistul Ion Cristoiu: De ce n-are la noi putere presa? Pentru că n-avem opinie publică

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Editorialul „Pentru mai multă claritate”, semnat de Nae Ionescu în „Cuvîntul” din 16 noiembrie 1929, dă curs unei exasperări:

„Meseria de gazetar – mai ales independent – nu e din cele mai ușoare. Lumea e învățată să te încadreze: al cui ești – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi? Că nu ești al nimănui, decît al lui Dumnezeu și al conștiinței tale, asta nu poate înțelege nimeni. Îți concede, dacă vrei, că ai putea fi al tău însuți: adică lucrînd în interesul tău propriu. Dar al conștiinței tale, adică lucrînd pentru sfînta dreptate, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste dezinteresată pentru treburile publice – asta, o dată cu capul, nu!

Ești cu guvernul? Atunci de ce scrii articole de critică – uneori chiar foarte aspre – împotriva lui? Ești adversar al guvernului? Atunci de ce-l aperi împotriva adversarilor și îl sprijini mai ales la strîmtoare? Ce politică face gazeta asta a dvs. că eu nu mai înțeleg nimic, îmi scrie întrebîndu-mă un cititor credincios al foii noastre!”

E o exasperare pe care ar putea-o iscăli toți jurnaliștii independenți de azi, hărțuiți și ei de întrebarea-somație: Cu cine ești? Tot într-un articol al lui Nae Ionescu, tipărit în „Cuvîntul” din 9 iulie 1931, se regăsește țelul de profunzime al scrisului ca trudă cotidiană:

„Căci acesta e blestemul nostru, al gazetarilor în politica românească; să lămurim lucruri elementare – adică să pledăm evidența”.

Jurnaliști și cititori se întreabă de ce nu sunt eficiente muștruluielile presei? De ce politicienii, demnitarii îndeosebi, își văd mai departe de găinăriile lor, și după ce presa îi surprinde în coteț. De ce nu demisionează cutare ministru mai mînjit cu afaceri necurate decît un vilegiaturist cu nămolul de la Techirghiol? Nae Ionescu a găsit răspunsul cu mult înaintea noastră. N-avem o opinie publică suficient de aspră pentru a-l obliga pe cel prins cu mîța-n sac să demisioneze:

„În alte părți, unde există opinie publică și unde această opinie publică aplică sancțiuni, o asemenea socoteală e superfluă. La noi însă nu. Pentru că la noi nu există nici selecție, nici sancțiuni. Se face, de pildă, de la război încoace, mereu politică. Și încă proastă. A plătit cineva cu «situația» lui politică greșelile pe care le-a făcut? Nu. A dispărut vreun om politic din circulație de pe urma acestor greșeli? Nu. (…) Atunci? – Atunci, într-adevăr, opinia publică nu judecă, nu condamnă, nu selectează, ci se comportă pasiv, înregistrînd numai”. (Cumințenie și rugină”, „Cuvîntul” din 7 noiembrie 1931)