Jurnalistul Ion Cristoiu: „Excesul de gălăgie la personajele lui Caragiale”

Izbitoare chiar de la început în lumea lui Caragiale e nemaipomenita agitaţie erotică a personajelor. Rică Venturiano cade în genunchi şi suspină. Veta boceşte. Miţa Baston umblă prin bal cu vitrionul, ca să se răzbune.

Avem aici, înainte de toate, o concretizare a unei caracteristici mai largi a personajelor caragialiene: uriaşul consum de energie.
Sub semnul unui exces de vitalitate, creaturile marelui satiric manifestă o agresivitate neobişnuită. Ea îşi găseşte expresia în chelfăneli reciproce şi în violenţe verbale („Voiu scandalu’ cu orice preţ”). Catindatul din D’ale carnavalului, bleg fizic, dar şi social, devine victima agresiunii tuturor. Tărăboaie imense întâlnim şi în O scrisoare pierdută, şi în O noapte furtunoasă.

Faimoasa scenă a întrunirii electorale se încheie cu o cotonogeală în toată regula. Violent e, de asemenea, ipătescu în arestarea lui Caţavencu. În O noapte furtunoasă, urmărirea lui Rică Venturiano se face cu tropăituri, cu focuri de armă, cu bărbaţi puşi pe dat cu pumnul.

Alături de agresivitate, derivată tot din mahalagism, fără a se identifica însă cu el, e nevoia de epic a personajelor. Bârfă într-un fel, fără a i se suprapune, această nevoie se regăseşte în plăcerea de a povesti şi plăcerea de a asculta. Mai puţin în teatru şi mai mult în schiţe întâlnim în orice moment personaje gata să-şi expună părerea, să relateze de-a fir a păr ce li s-a

întâmplat. În ce priveşte consumul de energie în plan erotic, ar trebui să credem că exprimă patimi devoratoare, dintre acelea în stare să orbească pe oricine. Extraordinara agitaţie a personajelor caragialiene prinse în relaţia erotică ar putea fi, chiar şi la cea mai simplă judecată, exteriorizarea unor trăiri sexuale. La fel de izbitoare în ce priveşte eroii lui Caragiale e însă nemaipomenita lor pudicitate. În tot cuprinsul scenelor şi întâmplărilor în care erosul preocupă, nu se poate întâlni un singur gest echivoc, o singură scenă tulbure. Pe întinsa gamă a relaţiei erotice, de la înmugurire, până la gelozia feroce, nu există nici un sărut, ca să nu mai spunem, referindu-ne, fireşte, la text, şi nu la montările dubioase, sugerarea vreunui act fără perdea.

Luând drept ipoteză montarea lui Caragiale cu stricta respectare a textului, copiilor sub 16 ani nu trebuie să li se interzică intrarea în sală. Ba, mai mult, există la eroii lui Caragiale o adevărată spaimă de gesturi şi cuvinte ruşinoase. S-a făcut mult caz, spre exemplu, de faimoasa replică a lui Ipingescu despre Coana Veta: „Ruşinoasă, mie-mi spui!”, repetarea obsesiei lui Jupân Dumitrache ca damele Veta şi Ziţa să nu ia contact cu lucruri neonorabile. Și s-a văzut, prin raportare la adevărul relației Veta-Chiriac, contradicţia din care se naşte râsul. În realitate însă, Jupân Dumitrache e un pudic, cum pudică e, chiar dacă intrată în relaţia de adulter, Veta, în nici un moment surprinsă în posturi echivoce. Această pudoare, surprinzătoare la nişte oameni de condiţie joasă, îl face pe Iancu Pampon din D’ale carnavalului să spună despre Didina: „Se întoarce, pardon, cu faţa la perete şi tace”.

Pudicităţii i se adaugă deplina respectare a convenţiei sociale până şi într-un sentiment de o violentă răvăşire, cum e gelozia. Nici Miţa Baston, nici Didina, nici Trahanache, nici Jupân Dumitrache, în ciuda ameninţărilor generos proferate, nu fac nimic deosebit. În lumea teatrului lui Caragiale, excepţie făcând, fireşte, Năpasta, nu se moare, n-au loc crime.