Jurnalistul Ion Cristoiu: „Nenorocita tradiție interbelică”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Eclesiast. Măria Sa, Puiul Pădurii, prelucrare unică de către Sadoveanu a faimoasei Legende despre Genoveva de Brabant, se înscrie în seria cărților de meditație sceptică a legendarului scriitor, sub semnul Efemerității din Eclesiast. Toate trec – ține să ne convingă Sadoveanu.
Romanul are următorul motto:
„Mergeau încet, ca s-ajungă departe. Rîdeau, cîntau, beau şi mîncau. Se duceau spre-acelaşi sfîrşit al tuturora”

Primele rînduri par concretizarea acestui motto:

„Locurile în care s-a petrecut odinioară minunata întîmplare a doamnei Genoveva, şi mai ales a copilului domniei sale, şi-au schimbat demult înfăţişarea. Oamenilor de astăzi li se arată acolo alte privelişti. Soarele s-a întors de sute de ori la locul său în zodia primăverii, şi zilele au căzut fără număr, ca frunze moarte, în veşnicie.

Astăzi, în părțile Rinului, cătră Marea Nordului, stă oraş lîngă oraş şi horn de fabrică lîngă horn de fabrică. Păinjenişurile electrice țes văzduhul şi pămîntul. Pe drumuri de fier sună trenurile; pe canaluri lunecă vapoare. O mulțime înfrigurată de oameni viermuieşte sub soare, cu nelinişte şi hărnicie, bătînd în porțile viitorului şi sondînd necontenit tainele lui Dumnezeu. Menirea ei însă este să se ducă după zilele anilor şi după frunzele toamnelor, acolo de unde nimene nu se mai întoarce şi unde, cu veacurile, piere şi amintirea.

Urmele vieții de altădată au dispărut; totuşi întîmplarea doamnei Genoveva, aşa de veche, nu s-a uitat. Ca florile pădurilor ş-ale cîmpiilor, care se împrospătează necontenit şi trăiesc din moarte, amintirea a rămas şi înfloreşte încă.”

*

Nefiresc. Sub titlul, Unde e democrația? am scris la un moment dat despre nenorocita tradiție interbelică a intervenției monarhului în căderea Guvernului. În democrațiile autentice, căderea Guvernului are loc fie prin plecarea acestuia în Opoziție, fie prin încheierea mandatului constituțional. La noi, Guvernul era schimbat de Rege. Monarhul chema pe premier la Palat, îi cerea să demisioneze și numea pe altcineva premier de alegeri, care organiza alegerile. Se înțelege că, prin ministerul de Interne, premierul de alegeri făcea în așa fel încît el cîștiga alegerile și dacă ar fi avut sub zero în sondaje. Anomalia numită dreptul Regelui de a însărcina pe cineva cu formarea unui nou guvern e denunțată de Nae Ionescu încă din 1927:

„Desemnarea persoanei însărcinate cu formarea unui minister este prerogativă eminamente regală. E adevărat că în țările cu regim parlamentar această prerogativă e încercuită în fapt de indicațiunile țării, exprimate prin raporturile de forță ale partidelor politice care intră în constituirea parlamentului.

La noi însă, guvernele nefiind expresiunea Camerii și a Senatului – dimpotrivă –, sugestiunile izvorîte din configurația corpurilor legiuitoare lipsesc cu desăvîrșire; iar consultarea președinților celor două adunări este o operație lipsită și de sens și de eficacitate.

Regimul este hibrid; pentru că el lasă responsabilități și inițiative Regelui, care totuși, după principiul nostru constituțional, domnește, dar nu guvernează.

Din această încurcătură nu se poate ieși decît în două feluri; sau ridicîndu-se regalitatea la o putere efectivă, acordîndu-i-se drepturi și îndatoriri de fapt, sau trecîndu-se la un regim parlamentar, în care lipsa de inițiativă e sinceră, iar persoana Regelui acoperită prin mecanismul constit” (Nae Ionescu, Manifestul Guvernului, Cuvîntul, 10 iunie 1927).

După decembrie 1989 locul Monarhului l-a luat Președintele. Președintele poate desemna un premier care să formeze guvernul după alegeri în funcție de interesele sale. Teoretic, dacă desemnatul n-are majoritate, nu poate forma Guvernul, dă înapoi mandatul. Practic, în fripturismul românesc nu se întîmplă așa ceva. Premierul desemnat poate forma orice majoritate vrea, deoarece partidele sînt ahtiate să ajungă la putere. În 2004, deși PDSR cîștigase alegerile, Traian Băsescu a impus ca premier pe Călin Popescu Tăriceanu. Acesta a dislocat alianța PDSAR – Partidul Conservator, aducînd PC în Coaliția de dreapta, deși participase la alegeri în Coaliția de stînga.