Jurnalistul Ion Cristoiu: „Pamfil Șeicaru: „«Mie îmi spui?» sau «Lasă că ştiu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienţei noastre”

1. Decis să fac ordine în biblioteca mea de acasă, am umblat la colecția sau mai precis la multele reviste Histoire din Occident, cele care mi-au fost, fără a reuși asta, model pentru revistele de Istorie. Luîndu-le la rînd, fără să mă întreb după ce criteriu le-am cumpărat, retrăiesc invidia încercată ori de cîte ori am avut în mîini o revistă de popularizare a Istoriei din Occident:
Hîrtie și tipar de lux, fotografii din belșug, abordarea subiectelor, astfel alese încît să fie interesante, într-o manieră vie, seducătoare, fără a face concesii popularizării.

De ce n-am reușit asta în România?
Pentru că în România cei cu bani nu cumpără așa ceva, iar cei fără bani n-au bani ca să cumpere așa ceva.

Căutînd prin reviste, citesc evident titlurile dosarelor de pe copertă. În numărul pe martie 2005 al revistei Historia, care apare în Franța, la concurență cu Histoire, dau peste titlul Da Vinci Code décodé. Cu subtilul La contre enquete historique. Luasem revistele la mînă pentru a găsi ceva despre Harun al Rașid. N-am găsit, deși sînt sigur că revista s-a ocupat și de acest subiect, devenit de Breaking News în contextul imaginii din O mie și una de nopți. Am luat revista și am pus-o deoparte. Nici că se putea descoperire mai bună acum, cînd scriu un reportaj de călătorie ironic despre Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. Fresca a devenit celebră prin romanul și apoi prin filmul după roman Codul lui da Vinci de Dan Brown. În roman și în film se avansează teza unui cod secret al lui Da Vinci din Cina cea de taină. Inspirat de această prostie, m-am gîndit la un reportaj în care membrii grupului de vizitatori admiși în sala de mese a mînăstirii benedictine stau în fața frescei căutînd să descopere Codul secret, între care se numără amănuntul că Apostolul Ioan de lîngă Mîntuitor nu e apostolul, ci Maria Magdalena despre care un personaj din film spune c-a fost nevasta lui Isus și că ar fi avut chiar un copil împreună.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Cine sunt copiii lui Mircea Diaconu. Niciunul nu i-a călcat pe urme în actorie

Documentarea pentru reportaj mă obligă să citesc din Dosar partea dedicată Cinei cea de taină. Aflu astfel amănunte despre succesul colosal al romanului lui Dan Brown:
20 de milioane de cititori în întreaga lume, dintre care un milion în Franța. Filmul și romanul au dus la crearea unui circuit turistic: 20 de mii de vizitatori. Nu fără ironie franțuzească față de cultura americană, autorii dosarului remarcă faptul că autorul a inventat un pod parizian și pune pe erou să meargă cu automobilul pe o stradă care taie în două Grădina Tuileries.
Cu toate acestea autorul a luat o groază de bani, fără a risca nimic. Biserica Catolică nu i-a zis nimic despre blasfemia cu Iisus.

2. Cea mai bună definiție a relației dintre român și politică a dat-o, sigur pornind de la Caragiale, Pamfil Șeicaru în serialul din Chemarea, 1950-1952, Constituția și partidele, o istorie politică a României de la Cuza la Lovitura de stat din 1944:

„Românul are o înclinare, ceva mai mult chiar, o pasiune pentru politică. Ceea ce este însă caracteristic acestei pasiuni, este indiferența lui față de ideile politice și interesul deosebit pentru persoane. O uşurinţă verbală, o sprinteneală a inteligenței îi înlesnesc să prindă, firește superficial, sensul situațiilor; o siguranță plină de suficientă face din orice român o pitorească speță umană. Toată lumea vorbeşte de toate, fără ca nimeni să se simtă stingherit că nu ştie nimic; îndrăzneala afirmației, faconda, pot înlocui o pregătire temeinică. Pentru enciclopediştii neantului de cultură era logic ca politica să însemne doar o chestie de relații, de instinct oportunist cu abile ajustări succesive. «Mie îmi spui?» sau «Lasă că ştiu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienţei noastre.”

3. În Rudin Turgheniev, crezut de mulți ca fără umor, ne propune drept personaj pe o anume mademoiselle de Boncurt, fată bătrînă din Franța, pripășită pe la curtea boieroaicei ruse, Daria Mihailovna, asemenea multor franțuzoaice venite din Franța ca să-i slugărească pe ruși. Guvernantă a Nataliei, fiica Dariei, ea mărturisește o opinie aparte asupra Istoriei:

„Ori de cîte ori Natalia citea vreun roman istoric, mademoiselle Boncourt o privea pe deasupra ochelarilor cu nespusă asprime și dezaprobare. După părerea bătrînei franțuzoaice, istoria era plină, de la un capăt la altul, cu lucruri nepermise.”