Jurnalistul Ion Cristoiu: „Personajele lui Cehov și ale lui Caragiale suferă de aceeași boală: Vanitatea”

Ca toți marii satirici, Anton Pavlovici Cehov e un geniu în materie de radiografie a vanității omenești. El nu putea să nu observe, ca toți marii sceptici, că principala formă de expresie a vanității se dovedea, și în Rusia țaristă, părerea.

Nu e de loc întîmplător că piesele lui Cehov își au plasată acțiunea în momente, ca să le spunem așa, neteatrale: ora ceaiului, ora mesei, un taifas pe terasă. Sînt momentele în care nevoia fiecărui personaj de a spune celorlalți, evidențiindu-se, cu orice preț, ce crede el într-o mie și una de probleme atinge o intensitate dureroasă. S-a zis despre eroii lui Cehov că filosofează. S-a adăugat, cu titlul de precizare extrem de subtilă, că ele vorbesc foarte mult. Cîte un personaj atins, la un moment dat, de luciditate, observă această lungă și inutilă plăcere de a filosofa. Rămas în acest punct, Cehov ar fi un mare scriitor rus, fără a-și revendica drepturi de universalitate. Pentru că, într-adevăr, în Rusia vremii lui Cehov, se discută pe rupte. Despre tot și toate: despre soarta marii Rusii, despre eliberarea iobagilor, despre nemurirea sufletului, despre mohor și împăduriri, despre mujici și despre malurile splendide ale Senei.

Stirile PROTV

Irakul vrea să permită căsătoria fetelor în vârstă de numai nouă ani. „Va da părinților dreptul de a-și vinde fiicele”

RomaniaTV

BNR lansează o nouă monedă. Va fi pusă în circulație de luni, 16 decembrie

Aceste lungi și interminabile discuții se duc nu numai în presă, dar și în viața de toate zilele. Nu numai scriitorii și publiciștii se dovedesc interesați de metempsihoză, ca să dăm un exemplu, dar și boiernașii ruinați, actrițele ratate, fetele bătrîne, gradele superioare din armată, învățătorii și medicii rurali. Mujicii – din cîte se vede – n-au astfel de preocupări, apanaj exclusiv al intelighenției. Ei se mulțumesc să bea vodcă, să transpire și să bată mătănii. Ca mare satiric, Cehov nu putea să nu observe că, în aceste discuții, fiecare dat cu părerea ascunde vanitatea. Vanitatea de a avea o idee, un punct de vedere. Vanitatea de a oferi o soluție numai a lui, privind destinul imperiului țarist. Vanitatea de a susține și a impune la nesfîrșit această părere.

Singurătatea monologului din piesele lui Cehov are, desigur, o notă categoric modernă. Ținînd însă cont că această singurătate are loc în timpul nesfîrșitelor taifasuri, ea poate fi considerată la fel de bine și ca o expresie a vanității. Fiecare personaj cehovian are o părere categorică, greu de clintit, în ce privește problematica la care a ajuns, urmînd legile sale proprii, discuția de la ora supei. O părere de care personajul e tare mîndru. Tare mîndru că el are o idee, o părere într-o chestiune socială, politică sau filosofică. El trăiește o clipă iluzia importanței, a depășirii condiției sale. Filozofînd, știindu-și o părere clară într-o anume chestiune, eroul cehovian are impresia că e altceva decît ceea ce este plictisitorul boieraș de provincie sau ratatul învățător din ținutul guberniei.

Asemănarea cu Ion Luca Caragiale e, din acest punct de vedere, frapantă. Și Cehov și Caragiale au trăit un timp de uriașă pălăvrăgeală politică și filosofică. Personajele lui Caragiale, aflate, ca și cele ale lui Cehov, la jumătatea distanței dintre omul simplu și înalta aristocrație, își fac un motiv de orgoliu din ceea ce sînt. Jupîn Dumitrache e ridicol, pentru că onorabilitatea nu e la el ceva organic, ci o concepție împrumutată. Ca și eroii lui Cehov, eroii lui Caragiale nu pot trăi simplu. Ei simt nevoia să trăiască artificial, sofisticat. Conu Leonida nu e un biet om care doarme, ci un cetățean care simte nevoia s-o facă în așternut pe politicianul subțire. Eroii lui Caragiale au idei, ba mai mult, au viziuni asupra lumii. Ei nu pot trăi pur și simplu, altfel spus, natural. Ei simt nevoia să trăiască complicat.

Din această viziune asupra lumii, din această trăire înaltă deosebită de ceilalți, eroii își fac un prilej de exacerbată mîndrie. Caragiale, ca mare satiric, nu putea fi altfel decît un nostalgic al naturalului într-o lume în care artificialitatea, nenaturalul, constituie principalul pericol. Vanitatea e una dintre expresiile cele mai limpezi ale farafastîcului omenesc. Nevoia de a-ți da cu părerea e cealaltă expresie. De aceea personajele lui Caragiale, ca și cele ale lui Cehov, au un punct de vedere, o părere, o idee și, în cele din urmă, o filosofie în cele mai diferite și complicate probleme ale lumii. S-a văzut în replicile, clasice deja, ale lui Pristanda, Trahanache, Cațavencu expresia automatismului tipic imbecilității. Privite din perspectiva vanității, ele ne apar însă astfel. Cînd Farfuridi spune că are treabă, n-are treabă, la 12 trecute fix el e la tribunal, putem sesiza, în spatele acestei replici, și o îngîmfare de proporții. Adică el nu e ca ceilalți, el e de o precizie ieșită din comun.