Jurnalistul Ion Cristoiu: „Proletcultismul criticii anticomuniste”

Printre alte cărți înghesuite pe rafturi (rău e să fii carte într-o librărie strîmtă, trebuie să stai umăr la umăr cu o carte dușmană, ca de exemplu, una despre Corneliu Zelea Codreanu lîngă una despre Carol al II-lea!) văd la librăria din Sinaia studiul Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964. Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Vianu, apărută la Corint, în 2022. Despre autoare – Ruxandra Câmpeanu – nu știu nimic. Prezentarea de pe pagina de gardă mă previne că e vorba de o TeFeListă și nu de o cercetătoare veritabilă, capabilă să priceapă complexitatea personalității unui George Călinescu. O cumpăr, deși e scumpă și deși n-am nevoie de ea. O iau pentru eventualitatea unei reluări a lucrului la Istoria literaturii proletcultiste.

După cum o mărturisește titlul, cartea se înscrie în lungul marfar de producții postdecembriste menite a urechea pe marii scriitori – de la Tudor Arghezi pînă la Mihail Sadoveanu – pentru simplu fapt că n-au fost Monica Lovinescu. Să fugă din țară adică și în loc de Securitate să asculte de CIA. Am asistat și asistăm astfel la o revizuire a valorilor naționale dintr-o perspectivă îndrăgită de staliniști: Cea potrivit căreia intelectualul trebuie să fie pe baricade și nu în turnul de fildeș, văzut de critica proletcultistă ca un soi de mansardă fără ferestre, ca să nu vadă forfota clasei muncitoare.

Stirile PROTV

Boala cu mortalitate de aproape 15%, care se transmite prin aer. „Simptomele seamănă în primele zile cu gripa”

RomaniaTV

Împăcare bombă! Bahmu şi George, din nou împreună, la 5 luni de la separare: Orice bărbat, într-o astfel de situație, trebuie să fie lângă parteneră

În stalinism se lupta împotriva izolării artistului, înțelegînd prin izolare refuzul sau incapacitatea de a fi un soi de activist de partid cu condeiul. Dacă scriai cumva doar poezii de dragoste riscai acuzația de intimism. Nu exista dragoste pură, ci doar dragoste legată de producție. Valoarea unei opere literare era dată nu de talentul de scriitor al autorului, ci de măsura în care contribuia la convingerea oamenilor muncii să depășească Planul de stat. Nu doar scriitorii prezentului, dar și cei ai trecutului erau valorizați după criterii politice. Mihai Eminescu era mustrat că nu văzuse lupta proletariatului, în timp ce Cezar Bolliac era elogiat, pentru că scrisese Clăcașul. S-a ajuns astfel la o scară de valori aparte, potrivit căreia A. Toma, un poet interbelic de un oarecare talent, să fie peste Tudor Arghezi, condamnat ca poetul putregaiului. Deși puternic susținută teoretic, noua scară de valori ascundea un interes practic meschin: Împingerea în plan secund a talentului pentru a fi înlocuit cu activitatea politică.

După decembrie 1989 s-a produs un fenomen asemănător celui din stalinism. Și anume efortul de a rescrie ierarhia de valori a trecutului prin înlocuirea valorii literare în sine cu valoarea activistică a autorului. Comunismul n-a fost o perioadă istorică ușoară pentru creație. Mai ales în anii proletcultismului deșănțat – 1948-1953 – creațiile autentice au fost puține. Și nu pentru că ar fi lipsit talentele, ci pentru că oricît de talentat ai fi fost normele oficiale, obligatoriu de aplicat, pustiau de talent orice operă literară. Cu toate acestea, au fost și au rămas opere de căpătîi ale literaturii române. Scara de valori din anii Ceaușescu a fost cît de cît apropiată de scara de valori autentică a creației de talent. Asupra acestei scări s-a năpustit neoproletcultismul postdecembrist. În aprecierea unui scriitor din comunism n-avea importanță valoarea operei; avea importanță dacă el făcuse compromisuri.

Ce sînt compromisurile după noii proletcultiști?
Concesiile făcute ideologiei comuniste de la un moment dat. Au fost într-adevăr multe cărți scrise sau semnate sub semnul compromisului. Sînt compromisuri și compromisuri cînd vine vorba de un scriitor. Singurul compromis pe care un scriitor n-are voie să-l facă vizează valoarea literară a operei. Mitrea Cocor e dovada grăitoare a dezastrului care e compromisul literar. La Sadoveanu de condamnat nu e nici tema, nici personajul, nici scopul politic. E de condamnat mediocritatea estetică a cărții. Nu mai întîlnești nimic din marele Sadoveanu. Nici măcar talentul de a conferi naturii trăirile sufletești ale omului. Am scris pagini întregi în Istoria literaturii proletcultiste despre cumplita artificialitate a prozei proletcultiste. În sine tema nu e primejdioasă. Poți descrie cu talent frămîntările țăranului mijlocaș în fața presiunilor de a intra în GAC. Mă întreb însă dacă n-au fost și țărani care au acceptat cu entuziasm înființarea de GAC-uri. Problema pentru scriitor apare cînd vine vorba de a aborda tema. Unul dintre ticurile prozei proletcultiste constă în redarea puterii cuvîntului de a influența un comportament al maselor sau al individului. În realitatea istorică s-au petrecut multe astfel de influențări. Nu trimitea Marat la ghilotină printr-un simplu articol? Nenorocirea în stalinism venea de la obligativitatea ca toate cărțile să redea influența cuvîntulu asupra vieții. Și nu oricum, ci lesnicios, rapid, ca într-o revelație provocată de un discurs sau de o poezie. Așadar, în aprecierea unei opere literare din comunism trebuie să funcționeze exclusiv criteriul estetic. Vînătoare de lupi a lui Petru Dumitriu abordează victimele nevinovate ale celor din Munți. Cei din munți au fost cîntați după decembrie 1989 ca niște eroi ai luptei anticomuniste. Au fost, pentru că acum sînt mai puțin, după intrarea în joc a criteriului apartenenței la Mișcarea legionară. E lipsită de valoare nuvela Vînătoare de lupi doar pentru că vede în cei din Munți niște bandiți? Firește că nu. Criteriul trebuie să rămînă cel estetic. Din acest punct de vedere Vînătoare de lupi rezistă examenului estetic.

Cartea Ruxandrei Câmpeanu are drept premisă denunțarea colaborării a trei mari personalități cu statul comunist. Eu cred însă – și am scris asta de sute de ori pînă acum – că așa-zisa colaborare a marilor scriitori cu statul comunist a fost salutară. Oricît de mari ar fi fost compromisurile politice, oricît de angajați propagandistic ar fi fost scriitorii de seamă, textele lor au fost în epocă faruri călăuzitoare pentru tînara generație de scriitori și mai ales pentru cititori. Colaborarea lui Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, Tudor Vianu au dat posibilitatea păstrării operelor lor interbelice în circuitul publicistic și editorial activ. Și asta a fost pentru cultura română unul dintre medicamentele care au ținut-o în viață. Oricît de tendențios ar fi fost Călinescu în publicistica sa din anii comunismului, totuși textele sale erau ale lui George Călinescu. De îndată ce le comparai cu cele ale lui Dan Deșliu realizai că e vorba de gheara leului.
Sînt de acord că ne trebuie o Istorie obiectivă a literaturii din anii comunismului. Ea trebuie să aibă drept esență Judecarea oricărui text numai și numai din perspectiva talentului literar.