Jurnalistul Ion Cristoiu: „Retragerea Armatei în cazărmi la Timișoara – o decizie a lui Nicolae Ceaușescu”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Cel mai comentat moment din cuprinsul evenimentelor de la Timișoara îl constituie decizia lui Ștefan Gușă, responsabilul militar al intervenției în forță, de retragere a trupelor în cazărmi. Cu puține excepții, decizia e atribuită exclusiv lui Ștefan Gușă, cîntat postdecembrist ca un erou al Revoluției, care și-a riscat viața printr-o acțiune pe cont propriu, periculoasă mortal. Raportul Comisiei Senatoriale din 1996 se înscrie printre documentele oficiale care atribuie decizia lui Ștefan Gușă:

„Înțelegînd răsturnarea situației și impresionat probabil de cererile ferme ale muncitorilor, care în fapt exprimau un deziderat al tuturor românilor, la orele 13.50 (19 decembrie 1989) gl. mr. Gușă Ștefan a ordonat retragerea în unități a tancurilor și TAB-urilor, precum și a unei părți din efectivele dislocate în oraș.

Totodată, s-a ordonat replierea forțelor rămase în dispozitive, în apropierea zidurilor clădirilor, permiterea penetrării dispozitivelor de către coloanele muncitorești pașnice și interzicerea totală a folosirii armamentului. Aceasta hotărîre, luată cu toată responsabilitatea, a salvat Timișoara de la un război civil. Trebuie remarcat faptul că în mai multe cazuri, armata dăduse semne evidente de fraternizare cu manifestanții. Poate că acest lucru a fost un factor determinant în emiterea ordinului de retragere al armatei dat de Ștefan Gușă.”

Rechizitoriul din 9 aprilie 2019 al Parchetului Militar împărtășește și el acest punct de vedere:

„Începînd cu orele 07:00 ale zilei de 19.12.1989, acţiunile revoluţionare au marcat o schimbare esenţială, determinată de apariţia manifestărilor protestatare de masă ale muncitorilor din marile întreprinderi timişorene (Întreprinderea Optica Timişoara, AEM, Electro-Timiş, ELBA, Solventul, Azur, 6 Martie, Electromotor etc.). Pe acest fond, gl.mr. Guşă Ştefan a ordonat grupurilor de cercetare de la UM 0404 Buzău ca, sub acoperire conspirativă să pătrundă în întreprinderi pentru a determina starea de spirit a muncitorilor. Gl. Guşă personal s-a deplasat la Întreprinderea ELBA unde a intrat în dialog cu muncitorii şi a determinat schimbarea atitudinii acestora, astfel încăt, la plecarea generalului, o parte a mulţimii a scandat pentru prima dată «Armata e cu noi!». Întors de la ELBA, gl. Guşă Ştefan i-a raportat lui Coman Ion .La uzină nu sînt huligani, sînt oameni serioşi care mi-au arătat gloanţele trase în ei, de acum, în stradă ies muncitorii. Înţelegînd realitatea situaţiei, la orele 13:50 ale zilei de 19.12.1989, gl.mr. Guşă Ştefan a ordonat retragerea în unităţi a tancurilor şi TAB-urilor, precum şi a unei părţi din efectivele dislocate. S-a interzis total folosirea armamentului din dotare.”

Ipoteza susținută de aceste documente ține de campania postdecembristă de îmblînzire a crimelor comise de Armată la Timișoara și București. Ea intră în conflict cu adevărul de esență despre regimul Ceaușescu în decembrie 1989.

Asta ar însemna să credem că șeful de stat major al Armatei, militar de carieră, și-a putut permite să retragă Armata în cazărmi la Timișoara, fără să-i treacă prin cap perspectiva plutonului de execuție și mai ales fără să i se întîmple nimic după decizie. În realitate, decizia a venit de la Vasile Milea, care a preluat-o de la Elena Ceaușescu, la rîndu-i supusă dispozițiilor date de Nicolae Ceaușescu aflat la Teheran. Alex Stoenescu scrie în „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989”, editura RAO și Centrul de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu”, București, 2009:

„19 decembrie, București, CC al PCR, în jurul orei 10.00. Între orele 9.00 și 10.00 șeful DSS o va suna pe Elena Ceaușescu și o va informa asupra situației de la Timișoara. Elena Ceaușescu a reacționat violent: «Ce fac cei de acolo, ce păzesc cei trimiși acolo?» Conștient că femeia nu înțelege exact importanța informației, Vlad îi va explica pe un ton ferm că situația de la Timișoara s-a schimbat, că nu mai este vorba de elemente străine, ci de muncitorii români. După aproximativ 20 de minute, Elena Ceaușescu a convocat o ședință la CC, la «săliță», locul unde ținea ea întîlniri în acea perioadă. Au fost prezenți Elena Ceaușescu, Emil Bobu, Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Silviu Curticeanu, Tudor Postelnicu, Vasile Milea și procurorul general Popovici. Generalului Vlad i s-a cerut să prezinte raportul asupra situației de la Timișoara, iar cînd a terminat, Elena Ceaușescu a hotărît trimiterea lui Dăscălescu și a lui Bob în orașul de pe Bega.”

Elena Ceaușescu nu putea hotărî cum îi trecea ei prin cap. Indiscutabil, ea s-a consultat cu Nicolae Ceaușescu înainte de a decide o schimbare de poziție. Cel puțin la Timișoara, date fiind noile condiții – toți cei trimiși acolo de la București transmit Centrului că muncitorii sînt pe cale să iasă – Armata trebuie să se retragă în cazărmi. Pentru că regimul se teme de un număr mare de morți. Pentru că există riscul unor fraternizări ale soldaților cu demonstranții. Se conchide că Timișoara e caz pierdut, deoarece nu s-a acționat ferm în primele zile și, prin urmare, se trece la soluția politică. Soluția politică, așa cum o înțelege Nicolae Ceaușescu. În paralel cu o dezamorsare a tensiunii de la Timișoara, prin trimiterea premierului, eliberarea celor arestați, retragerea Armatei în cazărmi, semn că regimul recunoaște acum implicarea muncitorilor, se apelează la masele populare din toată țara. Mobilizarea maselor populare vizează nu doar izolarea Timișoarei, considerate ca victimă deja a agenturilor, dar și crearea pentru export a imaginii unui regim care se bucură de un solid sprijin intern. Presa occidentală angajase deja campania de exagerare a reprimării. Și sub presiunea opiniei publice liderii occidentali, față de care Nicolae Ceaușescu, în chip explicabil, se ținea prudent, începuseră deja să ia atitudine.

Mitingul din 21 decembrie 1989 ține de o schimbare de poziție a lui Nicolae Ceaușescu față de Criză. Dîndu-și seama că soluția militară a eșuat, fie și pentru că i-a lipsit rapiditatea și fermitatea, Nicolae Ceaușescu decide, încă de la întoarcerea din Iran, să apeleze și la soluția politică, dacă nu chiar doar la soluția politică.
Pentru el soluția politică ar consta în ridicarea maselor populare la luptă împotriva Complotului, pentru apărarea a ceea ce el numește independența și integritatea Patriei.

Mobilizarea Națiunii de către un Conducător nu e o noutate în Istoria Lumii și nici a României. În august 1792, cînd 80.000 de prusaci mărșăluiesc spre Paris, Danton ține un discurs istoric în fața Convenției prin care cheamă Poporul francez la arme.

În 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a chemat Poporul Român la arme din balconul CC al PCR.
Mobilizarea Națiuniii implică mai mult decît un instrument. Discursului înflăcărat, cu elemente dramatice, i se adaugă campania de presă, punerea în mișcare a unei întregi mașinării politico-organizatorice.

Nicolae Ceaușescu apelează la un singur instrument. Inițiativa de a se adresa Națiunii îi urmează doar organizarea de adunări și mitinguri în stilul sutelor, ba chiar miilor organizate pînă acum de la preluarea Puterii de către Nicolae Ceaușescu, mitinguri rezumate la un singur scop: Cel de aplaudare a deciziilor sale.

Nu știa fostul Conducător adevărul că aceste mitinguri erau aranjate, că participanții, mai ales în ultima vreme, veneau, aduși prin convocare strigau, aplaudau mecanic, fără nici o tresărire, nici pro, nici contra?

Da, adunările populare ar fi fost un instrument de mobilizare dacă ele ar fi reflectat o tresărire sinceră. Da, un miting în Piața Palatului ar fi fost nu numai mobilizator, dar și semnificativ, dacă el ar fi exprimat prin prezență și prestație o trăire sinceră. Un asemenea moment fusese cel din 21 august 1968. Deși fuseseră mobilizați de organizațiile de partid și sindicale, totuși, participanții veniseră în Piață aduși de tensiunea chemării Patria e în primejdie! Întreaga Națiune, care urmărea la TV, mitingul împărțise trăirile celor din Piață. Poporul era de partea lui Nicolae Ceaușescu în disputa cu Sovieticii. Acum, în 21 decembrie 1989, soluția politică la care apelează Nicolae Ceașescu e total lipsită de eficiență. Chiar dacă nu s-ar fi spart, Mitingul n-ar fi avut nici o valoare. N-ar fi spus nimic în materie de adeziune sinceră. Aduși cu convocatorul, strigînd slogane și aplaudînd în chip mecanic, participanții ar fi plecat din Piață la fel cum ar fi venit: Inerți.