Jurnalistul Ion Cristoiu: „Viața extraordinară a fiicei lui Stalin”

La Sinaia, de 1 decembrie. Pe bulevardul principal, Corso al orașului Sinaia, iau în piept valul de persoane care vin de la demonstrația de 1 decembrie, organizată de Primărie în Centru. Că vin de acolo îmi spun nu numai cocardele tricolore, vizibile azi și la prezentatorii de la televiziunile de știri, înveșmîntați în costume naționale, să știm noi că ei asudă patriotic, dar și fețele lor aparte, exprimînd mîndria de a fi român, mîndrie care-mi lipsește. Pe partea dreaptă, cum te duci spre Centru, în ceva între o debara și o bucătărie amenajată în dormitor, se află Librăria, scrisă de mine cu literă mare, deoarece e singura de acest fel din Sinaia. Vinde și jucării, cărți poștale, ilustrate, sub semnul zbaterii librăriilor de la noi de a supraviețui într-o Românie semidoctă, în care toată lumea scrie și nimeni nu mai citește. Față de alte dăți, librăria sau mai precis înjghebarea cu acest nume pompos e aglomerată. Sîntem în sărbătoarea națională, omenirea de la București a dat năvală pe Valea Prahovei și ca orice omenire incapabilă să petreacă timpul liber altfel decît cumpărînd sau mîncînd, s-a precipitat la cumpărături. Nevoia e atît de mare încît s-a ajuns să se cumpere pînă și cărți, în ierarhia comerțului, pe ultimul loc, după sfoară de spînzurat.

Librăria are un despărțămînt deosebit pentru Istorie. Am intrat ca să caut Marea Teroare. O reevaluare, a lui Robert Conquest, variantă românească a cărții The Great Terror. A Reassessment, din 1990, uitată la Găgești, la ultimul popas. Rămăsese să-mi notez motto-urile capitolelor, unele veritabile bijuterii, cum ar fi proverbul rusesc Minte ca un martor ocular sau zicerea lui Tolstoi Numai cine n-a făcut pușcărie nu știe ce e statul. Nu găsesc cartea lui Conquest. Găsesc în schimb două cărți, pe care le și cumpăr. Prima se numește Miturile celui de-al Doilea Război Mondial, colecție de eseuri coordonată de Jean Lopez și Olivier Wieviorka, a apărut în Franța în 2005, la Perrin, și în România în 2017, la Rao. Jean Perrin e dacă nu mă înșel autorul cărții despre Stalingrad, cu titlul Stalingrad pe marginea prăpastiei, astfel că volumul e pentru mine deja interesant. Ajuns acasă îl răsfoiesc și tresar la unele titluri, care mărturisesc păreri împărtășite și de mine. Ca de exemplu, tratarea drept mit a tezelor Hitler a devansat un atac al lui Stalin, scris chiar de Jean Lopez, Economia sovietică nu putea să rivalizeze cu potențialul industrial al Reich-ului, Bombardamentele aeriene au înfrînt Germania, Japonia a capitulat din cauza Hiroshimei, Germania a pierdut războiul din cauza lui Hitler.

RomaniaTV

Concedieri ȘOC după plecarea Andreei Bălan. Vedeta dată AFARĂ cu scandal

Observatornews.ro

Conceptul care se află într-un singur oraș din România. Primăria a investit un milion de euro: "Mai la îndemână"

Cealaltă carte e un cărțoi de peste 700 de pagini, Fiica lui Stalin: viața extraordinară a Svetlanei Allilueva, publicată de Rosemary Sullivan la HarperCoolins Publishers în 2015, elogiată de în presa lumii. Din prefața iscălită de Lavinia Betea rețin, în lectura în viteză, gen, să vedem despre ce-i vorba, următoarele considerații:

„Patru căsătorii și trei copii – trei, respectiv doi în lagărul comunist, ultimul soț și mezina în lagărul imperialist, după diviziunea operată de propagandiștii părintelui său; iubiri faimoase și învolburate; o viață împrăștiată pe trei continente; milionară în dolari după cartea de debut și clientă a unui azil de bătrîni.”

De pe coperta ultimă rețin despre Svetlana:

„În 1967 a fugit în Statele Unite ale Americii, lăsîndu-i în urmă pe cei doi copii ai săi. Viața ei s-a schimbat – s-a mutat des, a avut un mariaj dezastruos, s-a izolat de ceilalți emigranți ruși și, într-un final a murit în sărăcie, în Wisconsin.”

Același text mă obligă să notez și această aserțiune plină de tîlcuri:

„A rezultat biografia excepțională a unei femei condamnate să fie prizonier politic al numelui tatălui său.”

Adevăr valabil la modul total și pentru Zoe Ceaușescu.
De pe pagina interioară dedicată amănuntelor tehnice din realizarea cărții în varianta românească de la Corint, aflu următoarele:

„Această carte a apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Conținutul volumului nu reprezintă obligatoriu poziția oficială a Institutului.”

Așa neghiobie de mult n-am mai văzut. Institutul – cu un titlu străin de orice conotație științifică – vrea să ne spună că ar exista o poziție oficială față de conținutul unei cărți, aberație cu scufie, dacă ne gîndim că un institut de cercetare nu poate avea o poziție oficială față de conținutul unei cărți, fie și pentru că sînt atîtea conținuturi cîți cititori sînt. Apoi nu văd de era nevoie de o delimitare de conținutul unei cărți celebre. Probabil că anticomuniștii fripturiști de la Institut se vor fi gîndit că volumul, rezultat al unei munci întrecînd-o în volum și inteligență pe cea depusă de funcționarii instituției la un loc, nu e suficient de anticomunist la modul propagandistic bolșevic, și de aceea au socotit că se impune o delimitare oficială de volumul sponsorizat de institut. Chestia asta cu delimitarea îmi amintește puternic de vremurile comuniste, cînd editura polemiza fățiș în plan propagandistic cu cartea publicată chiar de ea, de te întrebai de ce dracu s-au mai ostenit s-o tipărească dacă nu erau de acord cu conținutul ei.