Liviu Vornicu: Câteva particularități cu rol determinant în dezvoltarea Chinei

Analistul Liviu Vornicu, cetățean româno-american cu studii economice atât în România, cât și în Statele Unite, expune câteva particularități care au avut un aport substanțial în transformarea economiei naționale chineze.

De câteva decenii atât istoricii, cât și specialiștii au dezbateri aprinse cu privire la China, adică unii o cataloghează ca fiind o țară socialistă, iar alții că este un stat capitalist. Studiile în domeniul macroeconomiei au demonstrat cu argumente solide că începând cu anul 1980, China a devenit o țară capitalistă cu drepturi depline. La baza acestor argumente stau puternicele interese de afaceri americane, inclusiv Big Pharma, marile corporații din domeniul înaltei tehnologii și instituțiile bancare, care sunt ferm înrădăcinate în China.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Cine sunt copiii lui Mircea Diaconu. Niciunul nu i-a călcat pe urme în actorie

Pe lângă aceste interese, Statele Unite și-a creat o rețea de „aliați” fideli în cadrul mediului de afaceri din China, precum și în rândul academicienilor, oamenilor de știință și medicilor care tind să fie „pro-americani”. Începând cu anul 1980 instituțiile americane Ivy League au dezvoltat strânse colaborări cu Academia de Științe a Chinei, dar și cu școlile de afaceri din Beijing, Guangzhou etc.

Nenumărate publicații academice menționează că aceste colaborări constau în primul rând în programe comune de MBA, cum este cel al Școlii de Management a Universității Fudan și MIT, dar și în crearea de campusuri americane în China, și aici putem menționa campusul Universității Standford. Un alt gen de colaborare îl reprezintă finanțarea unor programe universitare de către instituții financiare de pe Wall Street, cel mai cunoscut fiind programul de absolvire al Școlii de Jurnalism al Universității Tsinghua.

Mediul de afaceri chinez are o dinamică explozivă, ceea ce a făcut ca în ultimele decenii să asistăm la apariția multor miliardari chinezi în publicații precum Forbes. Pentru a-și proteja interesele și a se dezvolta în permanență, atât puternicele grupuri de afaceri chineze, în special din industria farmaceutică și înalta tehnologie, cât și mulți miliardari, au efectuat demersuri pentru a fi reprezentați la cel mai înalt nivel al conducerii partidului ce guvernează cu mână de fier statul asiatic, Partidului Comunist Chinez.

Specialiștii în diplomație sunt surprinși că în pofida acestor alianțe de afaceri și academice de succes dintre S.U.A. și China, la nivel de politică externă Statele Unite și aliații săi duc o puternică campanie de amenințări și au nenumărate tentative de destabilizare a economiei naționale chineze. Mai mult, prin diverse mijloace se încearcă manipularea liderilor astfel că surse neoficiale au ajuns să transmită că există diviziuni profunde în cadrul conducerii partidului comunist.

Experții în politică chineză susțin cu fermitate că deși China joacă un rol de echilibru important și pozitiv în noua geopolitică mondială, ea nu este un stat național socialist. Indiferent de opiniile susținătorilor curentului de stânga, care descriu China ca fiind o țară socialistă, natura economiei chineze de export se bazează pe sistemul capitalist de remunerare a forței de muncă. Acest sistem de remunerare a fost creat la sfârșitul anilor 1970 de către conducerea statului chinez în colaborare cu investitorii de pe Wall Street, dar și cu partenerii americani din domeniul comerțului.

În prezent, mai mult de o treime din forța de muncă a Republicii Populare Chineze este formată din lucrători migranți sezonieri din mediul rural, care sunt folosiți ca forță de muncă ieftină în economia chineză de export înfloritoare. Acest proces de migrație internă a forței de muncă a fost elaborat odată cu abolirea Comunei Populare în Constituția din 1983, un fel de cooperativă agricolă românească, ceea ce a condus la dispariția proprietății comunale și la privatizarea terenurilor agricole.

Potrivit Financial Times în 2015 statul chinez avea aproximativ 275 de milioane de lucrători migranți interni, ceea ce reprezenta la acea vreme mai mult de o treime din întreaga forță de muncă din țară. Aceștia proveneau din mediul rural, fără dreptul de a se stabili permanent sau de a avea acces la educație, pensii sau asistență medicală oferite celor cu statut ereditar „urban”.

Conform cifrelor oficiale din 2021, China are 292 de milioane de lucrători migranți interni angajați în economia de export cu forță de muncă ieftină, în proiecte de construcții și infrastructură, precum și în economia serviciilor urbane. Acești lucrători constituie, de asemenea, forța motrice din spatele dezvoltării infrastructurii, a drumurilor și a coridoarelor de transport, ca să nu mai vorbim de inițiativele comerciale și de investiții eurasiatice „Belt and Road” ale Chinei.

Durata de muncă și remunerarea muncii ale acestei clase de muncitori au particularitățile lor și ar putea fi interpretate de unii specialiști în resurse umane într-un fel, de alții în alt fel. Realitatea este că pe baza statisticilor oficiale raportate în 2021, dar fără a avea certitudinea corectitudinii lor, salariul mediu lunar al lucrătorilor migranți sezonieri, inclusiv pentru orele suplimentare, a fost de 4 432 RMB (echivalentul a 685 USD). Săptămâna oficială de lucru fără ore suplimentare era de 44 de ore, iar cu ore suplimentare, aceasta putea ajunge la 11-12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Cele mai bine plătite sectoare economice pentru lucrătorii migranți au fost transportul și logistica (5.151 yuani/ 796 USD pe lună) și construcțiile (5.141 yuani/ 794 USD pe lună), în timp ce cei angajați în servicii hoteliere și de catering, precum și în servicii de gospodărie, reparații etc., au fost cei mai prost plătiți, câștigând puțin peste 3.710 yuani/ 573 USD pe lună.

Cu toate acestea, China nu ar fi putut ajunge la dominația actuală în economia mondială dacă nu ar fi înființat mega-uzine și linii de asamblare de înaltă tehnologie, dar mai ales dacă nu ar fi implementat o anumită cultură a muncii. Specialiștii occidentali au definit-o “cultura muncii 996” și este descrisă astfel: durata muncii între 9 dimineața și 9 seara, 6 zile pe săptămână. Acolo unde era implementată această cultură se ajungea la 72 de ore de muncă pe săptămână, adică aproape 300 de ore pe lună, iar de multe ori orele suplimentare nu erau plătite.

Un recent studiu cu privire la resursa umană din China descrie cum folosesc managerii cultura și controalele pentru a impune regimul de muncă „996”. Specialiștii definesc acest mediu de muncă un capitalism global nerestricționat combinat cu o cultură confucianistă a ierarhiei și obedienței. Cazurile citate în acest studiu implică interviuri cu un eșantion de 11 manageri și 19 muncitori, care lucrează în industria ospitalității și în cea a producției. Interviurile au fost analizate pentru a determina modul în care managerii folosesc controalele pentru a exploata nivelurile ridicate de insecuritate și drepturile de muncă neaplicate pentru a impune condiții de muncă dure.

Acest sistem de muncă a fost aprobat, fără excepție, de toți miliardarii și de toate grupurile de afaceri din China. Ei au invocat întotdeauna faptul că pentru dezvoltare rapidă și competitivitate pe piața mondială o astfel de cultură a muncii este imperios necesară, iar angajații sunt răsplătiți pe măsura muncii prestate.

Toate acestea declarații, din punctul de vedere al experților occidentali, sunt oarecum exagerate comparativ cu remunerarea muncii în alte țări ce domină economia globală. Conform statisticilor, în prezent, Shanghai are cel mai mare salariu minim lunar dintre cele 31 de provincii (2.590 RMB/400 USD pe lună), iar Beijingul are cel mai mare salariu orar minim (25,3 RMB/3,9 USD pe oră). În opt regiuni, Shanghai, Guangdong, Beijing, Tianjin, Jiangsu, Shandong, Hubei și Zhejiang, a fost depășit pragul de 2.000 RMB (309 USD) în ceea ce privește standardele de salariu minim lunar, dar aceste remunerații nu se aplică lucrătorilor migranți sezonieri. La capătul inferior al spectrului salarial, se situează nivelul salariului minim din Liaoning de 1.420 RMB / 219 USD pe lună și cel din Anhui de 1.340 RMB/ 207 USD pe lună.

Totuși, China nu ar fi fost capabilă să ajungă puterea economică din prezent dacă în 1978 nu ar fi existat președintele vizionar Xiaoping, care a pus în aplicare o „politică a porților deschise” și a lansat zonele economice speciale (ZES) în Shenzhen și Xiamen și, ulterior, în marile orașe industriale. Aceste reforme timpurii au constituit coloana vertebrală a economiei chineze de export cu forță de muncă ieftină. Partea negativă a acestor reforme o reprezintă faptul că în timp ce a contribuit la sărăcirea poporului chinez, în special în zonele rurale, o mare parte din profiturile acestui proces de creștere capitalistă a fost transferată prin intermediul comerțului internațional cu mărfuri către partenerii de afaceri occidentali ai Chinei.

Cu toate acestea, este demn de remarcat faptul că conceptul de „porți deschise” a fost inventat pentru prima dată de secretarul de stat american John Hay în 1899, ca parte a unei agende coloniale americane care consta în a obliga China să își deschidă porțile pentru a face comerț „pe picior de egalitate” cu puterile coloniale. Deci, dezvoltarea economiei chineze a fost puternic influențată de-a lungul istoriei de tratatele de colaborare cu puterile occidentale Marea Britanie, Franța, Germania, S.U.A., Rusia și Japonia, care la rândul lor au beneficiat din plin de zonele economice speciale și de politica porților deschise impuse de liderii chinezi.