M-am despărţit de Cătălin pentru că el a ales-o pe mama lui. La scurt timp, am fost anunţată ca el se însoară

Cătălin mă iubeşte şi, chiar dacă acum nu este lângă mine şi fetiţa noastră, ştiu că într-o zi va dori să fim o familie adevărată! îl aşteptam…

Cred că sunt o femeie puternică. Am rămas orfană de tata de mică, iar tata a fost un reper important în viaţa mea. Ani de zile am refuzat cu îndârjire ca în viaţa mamei să intre un alt bărbat, pentru că niciunul nu mi se părea demn să-i ia tatei locul. Am avut conflicte cu mama, uneori am fost pe punctul de a ne urî, însă, până la urmă, tot un bărbat, actualul ei soţ, Alexandru, a făcut pace între noi.

Mama îmi reproşă de multe ori că sunt copia fidelă a tatei, că numai eu trebuie să am dreptate şi că toată lumea trebuie să facă ce spun eu. Poate că avea dreptate. Alexandru, cu mult tact, m-a făcut să accept şi să recunosc că uneori mă înşel şi că nu toată lumea este la fel ca mine. şi m-a mai convins să accept ceva: faptul că mama nu are de ce să-şi petreacă toată viaţa singură, chiar dacă bărbatul de lângă ea nu va mai putea fi niciodată cel pe care l-a iubit cu atâta pasiune şi devotament, şi că poate are şi ea nevoie nu doar să iubească, ci şi să se simtă iubita, pentru că este o femeie vulnerabilă şi fragilă, nu ca mine, puternică.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Cine sunt copiii lui Mircea Diaconu. Niciunul nu i-a călcat pe urme în actorie

Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi în relaţiile cu prietenii mei. întotdeauna, în cuplu, am vrut să deţin eu controlul. Imediat ce am terminat facultatea, mi-am pus singura pe picioare o afacere. Nu m-a ajutat nimeni, am făcut totul absolut singură. Am vrut să le dovedesc mamei şi lui Alexandru, dar să-mi dovedesc şi mie, că sunt în stare să mă descurc de una singură.

Nu le-am spus nimic, oricum ei erau plecaţi în călătoria de nuntă, care s-a prelungit mai mult decât mă aşteptam; am vrut ca totul să fie gata şi doar atunci să le arăt ce-am putut face cu propriile mele forţe. Alexandru lucra, întâmplător, chiar în acelaşi domeniu ca mine, dar n-am vrut să profit de cunoştinţele şi de relaţiile lui. Alexandru a ajutat-o pe mama să înceapă o viaţă nouă şi s-a străduit s-o facă fericită, iar pentru asta i-am fost recunoscătoare.

După ce au ieşit la pensie, mama şi Alexandru s-au mutat la rudele lui din Italia, într-o zonă minunată, în Toscana – dar unde nu e frumos în Italia? – şi de atunci mă invita an de an să-mi petrec concediile cu ei.

Eu am muncit foarte mult de la bun început, pentru că, atunci când fac ceva, vreau să fie bine, să nu aibă nimeni ce să-mi reproşeze. Am alergat prin toată ţara în căutare de clienţi şi nu o dată am ajuns atât de obosită acasă, încât nu mi-a mai ars de nimic.

La un moment dat, l-am cunoscut pe Cătălin, un tip de vârsta mea, care tocmai terminase şi el o facultate, dar părea extrem de derutat şi de nesigur pe el. Habar nu avea ce vrea să facă pe viitor, nici ca meserie, nici în viaţa lui personală.

Mi-a fost destul de greu să înţeleg cum un bărbat de 26 de ani, care ar fi trebuit să fie de-acum îndeajuns de matur, să nu ştie încotro s-o apuce. Poate că tocmai asta m-a atras la el, nevoia de a-l proteja. Se implicase într-o afacere cu câţiva prieteni şi cu mama lui, era agent de vânzări şi încercă să plaseze nişte produse naturiste şi să popularizeze o întreagă filozofie legată de ele.

Şi el, şi mama lui erau vegetarieni convinşi, dar asta nu m-a deranjat, ci faptul că mama lui este genul de femeie căreia-i place să controleze totul, care se implica mult prea mult în viaţa fiului ei.

Prima noastră întâlnire a fost un fiasco. Am ajuns să ne contrazicem furtunos de la început; ea a sperat că eu să cedez măcar din politeţe, dar eu n-am făcut-o, iar lucrul acesta a stârnit-o serios împotriva mea şi am bănuit de atunci că relaţia mea cu Cătălin va fi, în cele din urmă, sortită eşecului, dacă el nu reuşeşte să iasă de sub tutela mamei lui.

I-am propus să se mute la mine, să lucreze cu mine, ca să avem în felul acesta mai multe lucruri în comun şi să-l ajut să fie mai departe de mama lui.

La început, totul a mers bine, numai că, pe măsură ce trecea timpul, mi-am dat seama că el s-a obişnuit atât de mult să fie condus, încât nu poate funcţiona altfel. Ori de câte ori aveam discuţii mai aprinse, sfârşea prin a-şi lua lucrurile şi a se muta înapoi la maică-sa, ceea ce mă scotea din sărite.

Începusem să ţin la el şi eram absolut sigură că, dacă ne-am putea trăi viaţa singuri şi ne-am conduce numai după ceea ce simţim şi gândim, ne-ar merge foarte bine. De câte ori îl sunăm şi-l chemăm înapoi însă, aparent ne împăcăm, dar el părea de fiecare dată schimbat. Era limpede că mama lui îşi vâră coada tot mai mult între noi şi tensiunea în cuplu creştea.

Am încercat să stau de vorbă cu el de mai multe ori, să-i spun că-l iubesc şi că aş vrea să rămânem împreună, însă era de ajuns ca mama lui să dea un singur telefon şi să-l cheme la ea, că tot ceea ce reuşisem până atunci să construiesc se năruia într-o clipă.

Mama lui nu s-a putut abţine şi, într-o zi, mi-a cerut să ne întâlnim. Când ne-am văzut, mi-a spus direct ca nu sunt femeia potrivită pentru fiul ei, că am un stil prea dictatorial, că vreau ca el să joace numai după cum îi cânt eu şi că nu mă interesează absolut deloc ce simte sau ce-şi doreşte el.

Asta era culmea! Tocmai ea îmi vorbea mie despre aşa ceva, ea care-l manevra pe Cătălin ca pe o marionetă! Evident, întâlnirea noastră s-a încheiat cu ameninţări şi cuvinte grele.

Nu vreau să mi le mai amintesc, dar ştiu că, atunci, m-am hotărât să-i mai acord lui Cătălin o ultimă şansă, iar dacă avea să dea greş, urma să-i cer să ne despărţim, chiar dacă mă durea să fac asta.

Cătălin a ales-o până la urmă pe mama lui şi i-am respectat alegerea. După aceea, drumurile noastre s-au despărţit. Eu mi-am petrecut tot mai mult timp cu mama şi cu Alexandru, stăteam în ţara doar când aveam clienţi şi probleme serioase de rezolvat.

Nişte prieteni comuni m-au anunţat, după câteva luni, ca fostul meu prieten se însoară şi am fost tare curioasă s-o cunosc şi eu pe fiinţa care reuşise să fie pe placul mamei lui. Din spusele celor care au fost la nuntă, am înţeles că era o fată ca oricare alta, doar că s-a ferit în general să aibă conflicte directe cu mama-soacră. Locuiau în apartamentul ei şi probabil că aşa au reuşit să se ţină departe de săgeţile otrăvite ale scorpiei.

Nu-mi mai amintesc exact cât a durat căsnicia lor. Cert este că, la un moment dat, unul dintre prietenii noştri comuni m-a anunţat că au divorţat, pentru că până şi fiinţă aceea, care era blândeţea şi calmul întruchipate, n-a mai putut suporta amestecul soacrei în viaţa lor. Iar Cătălin s-a întors din nou la vatră, adică în casa mamei lui.

0 vreme, ca să-l consoleze, i-a prezentat chiar ea tot felul de femei disponibile, dar era suficient ca el să se lege mai mult de una, că imediat se întâmplă ceva şi relaţia se destrama. într-o astfel de perioadă, când era singur, m-am întâlnit absolut întâmplător cu el în parcul din apropierea blocului în care locuiesc, unde mă du-ceam zilnic să-mi plimb câinele.

El era cu bicicleta. L-am văzut de departe, dar am preferat să mă prefac că nu-l recunosc. Nu voiam să fiu tot eu cea care reîncălzeşte ciorba. Stăteam cu o revistă în mână, prefăcându-mă că citesc, şi-mi supravegheam câinele. Am auzit bicicleta oprindu-se lângă mine.

— Bună, mă bucur să te revăd! Au trecut câţiva ani de când ne-am despărţit…

— Bună, Cătălin! şi eu mă bucur să te întâlnesc.

— Cum îţi mai merge? Tot nu te-ai hotărât să pleci la ai tăi?

— Nu mă plâng, o duc bine, aş minţi să nu recunosc asta. Pe ai mei îi văd destul de des, îi vizitez cel puţin o dată la două luni. Cam asta e tot…

— Ai pe cineva? Te-ai măritat?

— Nu, nu am prea avut timp de măritiş şi tu ştii cum sunt, nu sunt o fiinţă prea uşor de suportat. Bărbaţilor nu le prea plac femeile pe picioarele lor sau cele care câştigă mai bine ca ei, se simt în inferioritate, le este afectat orgoliul. Am un câine, în schimb. El îmi este foarte fidel şi mă iubeşte necondiţionat.

Ceea ce-mi doresc foarte mult însă în ultima vreme este un copil. Să fie ceasul biologic de vină? Nu ştiu… Poate. Aş vrea să am ceva care să fie numai al meu, ceva pentru care să trăiesc, dar să nu mă înţelegi greşit, n-aş vrea să ajung niciodată că maică-ta.

— Ştiu că ne-a făcut mult rău, nu trebuia s-o las să se amestece. Relaţia dintre noi este foarte complicată acum. Stau singur, într-o garsonieră. M-am săturat să-mi ţină cont tot timpul cu cine îmi petrec viaţa. Am fost şi însurat şi, până la urmă, soţia mea a dat bir cu fugiţii. Mama a încercat să se amestece şi în viaţa ei, să-i spună ce să facă şi ce nu.

Poate că ar trebui să plec undeva foarte departe, să fiu sigur că scap de influenţa ei. ştiu că şi eu sunt vinovat. Sunt prea leneş, prea comod, e mult mai uşor să faci ce-ţi spune cineva decât să-ţi foloseşti mintea. M-am obişnuit s-o ascult, doar mama îţi vrea numai binele, nu-i aşa? Vrei să ne vedem într-o zi, să mai stăm de vorbă? Dacă ai timp şi dacă ai chef, fireşte. îţi promit că n-ai să mai auzi de mama şi nici n-ai s-o mai vezi…

— Da, de ce nu?! Mi-ar plăcea! Uite cartea mea de vizită!

Relaţia noastră a fost furtunoasă de la început, dar în sensul bun al cuvântului, de data asta. Ne-am iubit cu pasiune, pătimaş, nu ne mai săturăm unul de altul. I-am spus să ne mutăm undeva împreună. Am căutat un apartament mai mare, pe care l-am renovat; i-am cerut sfatul lui Cătălin în toate cele, l-am implicat în toate treburile, să simtă că acolo e şi casa lui. A reînceput să şi lucreze la firma mea, aveam mare încredere în el, aşa că i-am dat pe mâna multe probleme complicate, cărora le făcea faţa cu succes.

Într-o bună zi, după câteva luni, nu ştiu ce mi-a venit, dar am adus vorba de căsătorie şi de copii. S-a speriat şi a vrut iar să dea înapoi.

— De ce te îngrozeşte atât de mult ideea unei familii? Nu vrei să ai o familie în sânul căreia să te simţi acasă, care să te iubească şi să-ţi ofere toată căldura de care ai nevoie? Nu-ţi plac copiii?

— Nu ştiu dacă aş fi în stare să fiu un tată bun. Nu ştiu dacă aş fi în stare să-mi iubesc îndeajuns de mult copilul, încât să nu-l fac să sufere. Nu ştiu dacă aş putea să te iubesc îndeajuns de mult pe tine, încât să rămân tot restul vieţii lângă tine.

— Ai 35 de ani. Când crezi că te vei simţi în stare? Bine! Nu vreau să-ţi forţez mâna în niciun fel. Ce rost are? Vreau însă să ştii că, dacă rămân însărcinată, nu renunţ la copil şi sunt dispusă să-l cresc singură, fără să-ţi cer nimic în schimb.

— Am crescut fără tată. Mama l-a gonit pe tata înainte să-l pot cunoaşte cum trebuie. I-a dat voie târziu să reintre în viaţa mea. Era deja tardiv. El avea o altă familie. Avea un alt copil. Am crezut întotdeauna că pe mine nu mă iubeşte şi nu m-a iubit niciodată aşa cum îşi iubea celălalt copil. El n-a putut să-mi spună adevărul despre ceea ce s-a întâmplat între el şi mama, s-a temut că n-am să înţeleg, iar eu l-am urât multă vreme, pentru că m-a părăsit, pentru că m-a abandonat.

Foarte târziu, acum câţiva ani, am stat serios de vorbă şi mi-a spus cât de mult a suferit după ce mama a divorţat de el, că practic i-a distrus viaţa. Cred că mi-e teamă să nu i se întâmple şi copilului meu ceva asemănător, să nu cumva să-l fac nefericit. Mi-e teamă că nu sunt un om întreg şi nu voi şti să-i ofer dragostea de care are nevoie.

L-am luat în braţe şi l-am mângâiat aşa cum mângâi un copil când plânge. Exact asta şi părea să fie, un copil. Am făcut dragoste toată noaptea şi atunci l-am conceput pe copilul nostru. Am aflat peste câteva săptămâni că sunt însărcinată. Nici nu ştiam dacă să-i spun sau nu. Am făcut-o, totuşi. A avut impresia că l-am minţit, că l-am trădat, că n-am ţinut cont de temerile lui.

— Spui că mă iubeşti, dar nu-ţi pasă de ceea ce simt şi ceea ce gândesc! De ce nu te-ai gândit şi la mine?

S-a îmbrăcat şi a plecat la mama lui. Peste câteva zile, când s-a întors, m-a întrebat dacă sunt sigură că e copilul lui. Maică-sa îşi băgase iar coada, fireşte, îi otrăvise iar sufletul. N-am mai putut suporta şi i-am spus să plece şi să nu mă mai caute niciodată.

Eu m-am dus la mama şi Alexandru. Am stat la ei până am născut-o pe Ioana. Din când în când, Cătălin mă sună, îmi trimitea mesaje. Nu i-am răspuns. Ce rost avea? în viaţa mea există destui oameni care mă iubesc şi mă vor ajuta. ştiu că Ioana va avea nevoie de un tată, dar, dacă el nu se simte în stare să fie tatăl de care ea are nevoie, eu ce pot să fac?

Am să las timpul să mai treacă, ştiu şi eu?!, poate că sentimentul patern, dacă o fi existând, se va deştepta în el şi va vrea să-şi cunoască copilul. Iar apoi… rămâne de văzut.