Nebunia după verde. Când ideologia ecologică devine mai importantă decât omul, agricultura și bunul-simț

Trăim vremuri în care culoarea verde a devenit, paradoxal, mai importantă decât realitatea însăși. Verdele nu mai este o stare a naturii, un echilibru firesc între om și mediu, ci o lozincă, o etichetă, o obligație birocratică. În numele „verdelui” se iau decizii grăbite, se cheltuiesc sume uriașe, se impun restricții absurde și, mai grav, se ignoră complet realitățile din teren. Iar când realitatea lovește, nimeni nu mai răspunde.

Un exemplu recent, aproape caricatural, este cel al microbuzelor școlare electrice, prezentate cu emfază drept un „succes de renume mondial”. Achiziționate la prețuri aberante, într-o țară în care infrastructura energetică este fragilă și în care iernile nu sunt tocmai blânde, aceste vehicule „verzi” s-au dovedit incapabile să funcționeze în condiții reale. În plină iarnă, autonomia lor este atât de redusă încât abia reușesc să iasă pe poarta primăriei. Drept urmare, edilii au fost nevoiți să revină, rușinați și fără explicații, la vechile microbuze pe motorină.

Aceasta nu este inovație. Este imitare fără discernământ, aplicată mecanic, fără studii serioase, fără analize de impact, fără adaptare la condițiile locale. Mai mult, ironia supremă este că o mare parte din energia electrică folosită pentru aceste vehicule provine tot din combustibili fosili. Așadar, producem curent prin arderea cărbunelui sau a gazului, dar ne declarăm „verzi”. O ecologie contabilă, de hârtie, care te lasă fără cuvinte.

Verdele ideologic și agricultura reală

Dacă în transport lucrurile sunt ridicole, în agricultură ele devin dramatice. Și aici asistăm la același fenomen: interzicerea sau limitarea utilizării unor substanțe și îngrășăminte fără studii reale, fără zonare, fără alternative viabile. Totul se face în numele „verdelui”, dar nimeni nu se mai întreabă dacă deciziile respective sunt necesare, eficiente sau măcar logice.

Agricultura nu se face din birouri, nici din comunicate de presă. Agricultura se face pe câmp, cu mâinile în pământ, cu sudoare, cu risc, cu responsabilitate. Când mergi pe câmpurile României și, după câțiva kilometri, parbrizul mașinii este plin de insecte, acel câmp este viu. Când vezi păsări urmând brazdele proaspăt trase de tractor, căutând râme, înseamnă că solul este sănătos. Când întâlnești fauna sălbatică la marginea culturilor, înseamnă că natura funcționează.

Acesta este echilibrul real. Nu cel din rapoarte, nu cel din strategii redactate la Bruxelles sau în ONG-uri rupte de realitate, ci cel pe care agricultorii îl văd zilnic. Și totuși, în numele unei „verziri” forțate, li se cer tot mai multe sacrificii: hârtii, restricții, controale, interdicții, fără a li se oferi soluții reale.

Birocrația verde și disprețul față de munca fermierului

În ultimii ani, agricultura a devenit un teren de experiment ideologic. Se inventează reguli, „cucuri” administrative, bariere birocratice care nu au nicio legătură cu productivitatea sau cu protecția reală a mediului. Fermierul este transformat din partener al naturii într-un suspect permanent, care trebuie controlat, amendat, constrâns.

În tot acest timp, se ignoră un adevăr simplu: fără agricultură nu există hrană, iar fără hrană nu există societate. Verdele nu ține de foame. Documentele nu produc grâu. Directivele nu cresc animale. În spatele fiecărei pâini se află un om care muncește, nu un slogan ecologist.

„Salvatorii” pădurilor și ecologia de vacanță

Un alt fenomen la fel de îngrijorător este apariția unor „salvatori” ai codrilor seculari – indivizi în pantaloni scurți și șlapi, care descoperă pădurea ca pe un obiect de divertisment. Fără ei, ni se spune, pădurea moare. Cu alte cuvinte, inventează apa caldă și mersul pe jos, dar cu un discurs moralizator.

Acești „apărători ai naturii” se zbat să creeze trasee de biciclete și poteci turistice prin inima pădurilor seculare, sub pretextul protejării lor. Nimeni nu pare să se întrebe ce impact are acest lucru asupra faunei, asupra insectelor, asupra vegetației sensibile.

Pun o întrebare simplă: dacă cineva și-ar face o cărare prin dormitorul dumneavoastră și ar trece cu bicicleta de două-trei ori pe zi, v-ar plăcea? Exact aceasta este situația faunei sălbatice din zonele unde se dorește „ecoturism” intens. Animalele sunt deranjate constant, insectele sunt distruse, vegetația este afectată. Unde mai este verdele?

Copacul putred și logica răsturnată

Mai nou, ni se prezintă fotografii cu arbori bătrâni, putreziți pe dinăuntru, cu mesajul că aceștia trebuie păstrați pentru „sănătatea pădurii”. Poate nu înțeleg eu, fiind zootehnist de meserie, dar știu un lucru elementar: dacă țin într-un efectiv un animal bătrân și bolnav, risc să îmbolnăvesc întregul efectiv.

Natura are mecanisme de autoreglare, dar silvicultura nu este o joacă ideologică. Pădurea nu este un muzeu static, ci un organism viu, care are nevoie de intervenții raționale, nu de dogme.

Manipulare, interese și „verzi” de import

Nu este prima dată când sub pretext ecologist se fac jocuri dubioase. Am avut chiar și „verzi” ajunși consilieri la nivel guvernamental, finanțați din exterior, care susțineau, cu imagini și filmări, că animalele sunt chinuite în România. Ulterior, s-a dovedit că materialele nu erau din țara noastră. Dar mesajul fusese deja livrat, exact când trebuia.

Coincidență? Las cititorul să tragă concluziile.

Europa verde sub un glob de sticlă?

În final, trebuie spus un adevăr pe care puțini au curajul să-l rostească: Europa reprezintă aproximativ 2% din suprafața totală a Pământului și circa 6,8% din suprafața terestră, fiind al doilea cel mai mic continent. Dacă doar Europa este „verde”, iar restul lumii nu respectă aceleași reguli, crede cineva că trăim sub un glob de sticlă care ne va proteja?

Schimbările climatice și poluarea nu cunosc granițe. A sacrifica economia, agricultura și bunăstarea oamenilor europeni pe altarul unei ecologii unilaterale este nu doar inutil, ci periculos.

Concluzie

Verdele adevărat nu este ideologic. Este pragmatic, echilibrat și adaptat realității. Natura nu are nevoie de sloganuri, ci de oameni care o cunosc și o respectă. Agricultura nu are nevoie de piedici, ci de sprijin real. Iar societatea nu are nevoie de iluzii, ci de adevăr.

În ritmul actual, riscăm să fim „verzi” pe hârtie și flămânzi în realitate. Dar, ce să zic, suntem VERZI.