Octavian Hoandră a împlinit 67 de ani! Un text genial al lui Tavi

A mai trecut un an. Al 67 lea…Nu l-am simțit plecând. S-a retras discret, ca fumul de țigară dintr-o cameră în care ai stat prea mult. La început te deranjează, apoi îl respiri fără să-ți mai dai seama. Abia când deschizi geamul observi cât de gros era aerul.

Am recitit fragmente din jurnal. M-am recunoscut și, în același timp, nu. Jurnalul unui mizantrop mediocru — așa l-am numit cândva, poate dintr-o formă de modestie ironică, poate din dorința de a nu poza în nimic mai mult. Dar nu e doar atât. Nu e jurnalul unui om mic. E jurnalul unui om care a refuzat să se lase înghițit. Mediocritatea nu e în gândire, ci în poziție socială; mizantropia nu e ură, ci reacție imună.

Noroc cu voi, cei cativa prieteni, care m ati suportat fara rest. Va multumesc din toata fiinta mea!

Anul acesta am citit mai mult, dar mai lent. Cărțile nu mai sunt refugii, ci instrumente de verificare. Le deschid ca pe niște răni vechi: să văd dacă mai dor. Bulgakov încă râde amar, Genet scuipă cu aceeași eleganță indecentă, iar filozofii pe care îi recitesc nu mai promit nimic — doar confirmă. E reconfortant, într-un fel obscur, să vezi că ceea ce intuiești a fost gândit mai limpede de alții, cu mult înaintea ta.

Cafeaua a devenit un ritual de rezistență. Nu o beau pentru energie, ci pentru ritm. Dimineața, când orașul încă se minte că începe ceva, îmi aprind o țigară sau un cigar și mă uit pe fereastră ca la un spectacol prost jucat, dar inevitabil. Fumatul nu e un viciu moral, e o pauză de la discursul obligatoriu al sănătății, al performanței, al optimismului. Fumul îmi dă iluzia că pot dispărea câteva minute fără să fiu întrebat nimic.

Sănătatea mea s-a degradat decent, fără dramatism. Exact cât să nu poți ignora, dar nici să dramatizezi. Corpul îmi vorbește rar și prost articulat. Îl ascult cum asculți un vecin cu care nu vrei să te cerți, dar nici să te împrietenești. Știu că va câștiga el, pe termen lung. Eu doar amân verdictul, cu disciplină.

Societatea, însă, nu mai are nici măcar decența degradării lente. A alunecat în nerușinare ca într-o formă de confort. Tot ce scriam despre asta în jurnal s-a confirmat: zgomotul a devenit virtute, discreția — suspiciune, iar curajul e confundat cu expunerea. Cei care vorbesc în șoaptă către putere sunt considerați responsabili; cei care vorbesc tare între egali — periculoși.

Am notat, pagină după pagină, aceeași oboseală morală. Nu disperare, nu revoltă — oboseală. Am obosit să explic evidențe. Am obosit să fiu uimit de ceea ce nu ar mai trebui să mire pe nimeni. Am obosit să trăiesc într-o lume care se crede progresistă doar pentru că nu mai știe să roșească.

Și totuși, există o formă de demnitate în această retragere interioară. Nu m-am predat. N-am devenit „de partea bună” doar pentru a fi liniștit. Am ales, poate instinctiv, poziția celui care vede și tace, care notează, care păstrează urme. Jurnalul nu e un strigăt, ci o arhivă a unei conștiințe care refuză să se dizolve

La trecerea acestui an nu îmi doresc nimic. Dorințele sunt pentru cei care încă mai cred în sensul general al lucrurilor. Eu cred doar în claritate. În cafeaua băută singur. Într-o carte citită fără grabă. Într-o țigară aprinsă seara, când orașul se preface că se odihnește. În faptul că încă pot scrie fără să cer voie.

Poate asta e adevărata mizantropie: nu ura față de oameni, ci refuzul de a participa la minciuna lor comună. Iar mediocritatea — doar masca sub care poți rămâne liber.

Va iubesc. Ma uit cu drag la copiii vostri, talentati si inteligenti,care, sper sa readuca linistea si valoarea in lumea lor, prin tot ce pot face.