Pariul Israel – mai mulți sau mai puțini dușmani?

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Pe 27 octombrie, israelienii își aleg premierul. Asta e partea simplă. Partea grea e alta, și mă îndoiesc că o va rezolva vreun buletin de vot. Poate o țară să transforme războiul într-o strategie de securitate durabilă sau ajunge, mai devreme ori mai târziu, prizoniera propriilor victorii militare? Scrutinul din 27 octombrie se desfășoară într-un moment în care confruntarea cu Iranul, războiul din Liban și tragedia prelungită din Gaza au redesenat nu doar echilibrul regional, ci și raportul dintre societatea israeliană, conducerea politică și principalul său aliat, Statele Unite.

Pentru Benjamin Netanyahu, miza este limpede. El încearcă să transforme confruntarea cu adversarii Israelului într-un argument pentru continuitate. Loviturile împotriva Iranului, diminuarea capacităților militare ale organizațiilor susținute de Teheran și demonstrația de forță a armatei israeliene pot alimenta convingerea că numai o conducere fermă poate garanta supraviețuirea statului. Într-o regiune în care amenințările nu sunt ipotetice, iar memoria atacului Hamas din 7 octombrie 2023 rămâne vie, argumentul securității are o greutate considerabilă.

Intră în discuție și paradoxul lui Netanyahu. Cu cât își construiește mai mult legitimitatea pe război, cu atât trebuie să răspundă mai clar la întrebarea despre rezultatul său final. Lovirea Iranului nu înseamnă automat eliminarea amenințării iraniene. Împingerea Hezbollah departe de frontieră nu garantează o pace durabilă în nordul Israelului. Iar în Gaza, distrugerea infrastructurii Hamas nu rezolvă, prin ea însăși, problema guvernării teritoriului și nici conflictul israeliano-palestinian. Victoria militară și securitatea pe termen lung sunt două obiective diferite, chiar dacă discursul politic le prezintă adesea ca fiind unul și același.

Pe alegătorul israelian nu-l mai interesează doar dacă armata poate lovi. Vrea să știe dacă statul are habar ce face a doua zi după lovitură. Cât timp pot fi mobilizați rezerviștii? Cât poate suporta economia? Când se pot întoarce locuitorii din nord la o viață normală? Cine răspunde pentru eșecul de securitate din 7 octombrie? Și cât de mult poate fi amânată o dezbatere despre costul social, politic și uman al războaielor? Aceste întrebări nu anulează nevoia de apărare. Ele pun însă în discuție capacitatea guvernului de a transforma forța în ordine și rezultatele militare în stabilitate.

Opoziția a mirosit breșa și încearcă să exploateze această distanță dintre succesul operațional și bilanțul politic. Schimbarea premierului nu ar însemna neapărat o schimbare radicală a doctrinei de securitate. Nici adversarii lui Netanyahu nu pot ignora amenințările iraniene sau riscul reprezentat de Hezbollah și Hamas. Diferența se joacă mai ales în privința responsabilității politice, a relației cu instituțiile statului și a modului în care Israelul își definește obiectivele după război. Iar fragmentarea opoziției face ca nemulțumirea față de guvern să nu se transforme automat într-o majoritate parlamentară alternativă.

În acest tablou, Donald Trump este mai mult decât un aliat care oferă sprijin diplomatic și militar. El este și un factor care poate influența limitele acțiunii israeliene. Susținerea sa publică pentru Netanyahu îi oferă premierului un argument electoral important: relația cu Washingtonul rămâne esențială pentru securitatea Israelului. Dar aceeași relație poate deveni o constrângere atunci când Casa Albă urmărește propriile obiective, dorește să limiteze escaladarea sau încearcă să obțină acorduri pe care partenerii de coaliție ai premierului le resping.

Trebuie menționată una dintre mizele mai puțin vizibile ale alegerilor. Israelul are nevoie de sprijinul american, însă nu își poate permite ca strategia sa să depindă exclusiv de relația personală dintre doi lideri. Sprijinul unui președinte nu este același lucru cu un consens american durabil. Divergențele din politica internă a SUA privind ajutorul militar pentru Israel arată că această relație nu poate fi considerată definitiv garantată, indiferent de cine ocupă Casa Albă.

Dar întrebarea din titlu merge dincolo de alegeri și de soarta politică a lui Netanyahu. Va avea Israelul, după toate aceste războaie, mai mulți sau mai puțini dușmani? Răspunsul depinde de ceea ce va face cu avantajul militar obținut și de felul în care va înțelege victoria. Iranul poate ieși slăbit militar, fără să renunțe la ambițiile sale regionale. Hezbollah poate pierde oameni, armament și poziții, fără să dispară din peisajul politic libanez. Hamas poate fi diminuat ca forță militară, fără ca problema palestiniană să fie rezolvată. În același timp, victimele civile, distrugerile și absența unei perspective politice pot alimenta resentimente care depășesc generațiile și frontierele.

Predicția mea este că, pe termen scurt, Israelul va avea adversari mai slăbiți militar, dar nu neapărat mai puțini. Dacă actuala logică a confruntării continuă fără un aranjament politic credibil pentru Gaza, fără o înțelegere de securitate durabilă cu Libanul și fără un cadru care să limiteze conflictul cu Iranul, avantajul militar riscă să fie însoțit de o izolare diplomatică mai mare și de noi surse de ostilitate. Netanyahu ar putea obține un câștig electoral din percepția forței, dar acesta nu ar echivala cu rezolvarea problemelor care au făcut necesare războaiele.

Pe termen mai lung, Israelul ar putea avea mai puțini adversari activi numai dacă va reuși să combine descurajarea militară cu acorduri politice, garanții de securitate și o perspectivă realistă pentru palestinieni. Nu este o garanție a păcii și nici o cale lipsită de riscuri. Este însă diferența dintre a câștiga timp și a schimba cu adevărat condițiile în care se desfășoară conflictul.

Acesta este pariul Israelului și, dincolo de rezultatul scrutinului, testul viitoarei sale conduceri: nu dacă poate demonstra încă o dată că este mai puternic decât adversarii săi, ci dacă poate transforma această superioritate într-o regiune în care are mai puține motive să lupte și mai puțini adversari dispuși să o facă. Pentru că o țară poate câștiga aproape toate confruntările militare și totuși să piardă pacea. Iar adevărata victorie a Israelului nu va fi numărul dușmanilor învinși, ci numărul celor care, în cele din urmă, nu vor mai considera războiul singura lor opțiune.