Partidul non-combat

Am avut și, din păcate, încă avem parte de fel de fel de ipostaze nefirești, ba ale unei persoane, „Ion Iliescu – KGB”, ba a unor executive, „Guvernul Zero”, ba chiar a unor partide, „Partidul non-combat”. Pun pariu că, dacă mă adresez cititorilor cât de cât informați, într-o proporție covârșitoare aceștia vor ghici că este vorba de PSD. Cum Dumnezeu a ajuns cel mai mare partid din România să primească, pe bună dreptate, această ștampilă? A fost partidul, în întregul său, cumpărat de cei aflați la putere? Sau este vorba doar de un conducător folosit drept cal troian? Voi încerca să lămuresc această dilemă, chiar dacă îmi voi atrage dezaprobarea unora dintre liderii PSD.

Nu numai eu, ci rând pe rând toți analiștii politici constată de mai multă vreme mersul de rac al domnului Marcel Ciolacu, liderul PSD. Se burzuluiește, se încordează și face câte un pas vijelios înainte. După care se oprește brusc și pare buimăcit. Ca și când a dat cu capul în sticlă. Urmează mișcarea retractilă. În așa fel nu se poate face opoziție. Niciunul dintre proiectele anunțate de PSD din perspectiva strategiei de opoziție nu este dus până la capăt. Începând de la moțiunea de cenzură, care nu s-a mai produs, totul se năruie. Sistematic. Implacabil. De parcă o mână nevăzută îl trage de sfori pe liderul PSD.

Se face mare tapaj și poate pe bună dreptate, în legătură cu programele care se discută în prezent la Uniunea Europeană și care, teoretic, ar putea să se concretizeze în injectarea în economia românească a 29 de miliarde de euro. Bani buni. Și necesari. Bani prin care Uniunea Europeană ne restituie o bună parte din contribuția plătită de cetățenii României funcționării UE, iar o altă parte reprezintă împrumuturi cu o dobândă de bun simț, pe care Uniunea Europeană le-a făcut la un consorțiu de bănci pe termen lung, statele garantând restituirea acestora. Este la mintea cocoșului că, dacă în următorii șase ani, România reușește să acceseze acești bani, evident în baza unor proiecte acceptate de Uniunea Europeană, ni se asigură o posibilitate cât de cât viabilă de a încerca în următoarele decenii să reducem în mod semnificativ decalajul față de alte state UE. Un decalaj care, în loc să scadă, din nefericire crește. Și tot la mintea cocoșului este că, fiind vorba de niște proiecte care se vor derula mai mulți ani de aici încolo și de bani care vor fi restituiți în câteva decenii, în tot acest interval de timp la putere la Palatul Victoria și la Cotroceni se vor perinda alte și alte partide, alți și alți lideri, practic din întreg spectrul politic. În consecință, aceste împrumuturi acordate condiționat de către UE trebuie asumate nu în numele unui președinte, nu în numele unui partid, nu în numele unei coaliții, ci în numele întregii clase politice și a tuturor organizațiilor importante ale societății civile, între care un loc important îl ocupă sindicatele și patronatele. Numai că actuala coaliție a luat-o pe cont propriu. Iar președintele Klaus Iohannis o încurajează în acest sens.

În urmă cu câteva zile, a avut loc un eveniment cât se poate de normal care, în scurt timp, a devenit straniu și apoi grotesc. Comisia Europeană a atenționat Guvernul României că nu se poate prezenta un plan fiabil și acceptabil de reziliență și dezvoltare fără ca în prealabil acest plan să fi fost dezbătut și validat de către partidele din opoziție, de către sindicate și patronate. În scurt timp, domnul Marcel Ciolacu ne-a comunicat triumfător, ca și când ar fi obținut cine știe ce victorie personală, că a primit un telefon de la premierul Florin Cîțu, care i-a propus o întâlnire în vederea discutării acestui program. Domnul Ciolacu ne-a prezentat acel demers telefonic al primului-ministru drept un uriaș succes. Și, în legătură cu asta, imediat au început să fie, dinspre PSD, emise fel de fel de ipoteze. Cum că Comisia Europeană le-a trântit repreznetanților Executivului ușa în nas, trimițându-i la plimbare, până când vor înțelege că trebuie să discute acest program cu opoziția și cu societatea civilă. Sau că, de fapt, președintele Klaus Iohannis a înțeles că fără PSD, pe care îl taxase în mod repetat drept „ciuma roșie”, nu poate fi întreprins nimic viabil. Și că, de fapt, el este cel care, după ce l-a urecheat pe Florin Cîțu, i-ar fi cerut rituos să organizeze o întâlnire cu conducerea PSD. A fost o veselă furtună într-un pahar cu apă. Pentru că în mod miraculos, Cîțu s-a răzgândit. Iar Marcel Ciolacu a rămas bujbe. Adică în șpagat politic. Să ne amintim. Anterior, el amenințase cu un scandal uriaș. Fie sub forma unei moțiuni de cenzură, fie chiar sub forma unei greve parlamentare. Apropo de greva parlamentară. După telefonul de aur al lui Cîțu, lideri PSD au lansat și ipoteza că, vezi Doamne, PNL s-ar fi speriat de perspectiva grevei parlamentare.

Acum Marcel Ciolacu a rămas din nou, a nu știu câta oară, cu ochii în ceață. Conduce cel mai mare partid din România, care, de altfel, a și câștigat ultimele alegeri parlamentare. Le-a câștigat degeaba, întrucât imediat după aceea și-a pierdut avântul. Și s-a dovedit incapabil să preia inițativa pentru a forma o majoritate, chiar peste capul lui Klaus Iohannis. PSD, fără să facă mare brânză, crește în sondaje, în timp ce PNL scade. Și deși teoretic este pe cai mari, PSD nu manifestă niciun fel de avânt de tip combativ. Pur și simplu parcă nu vrea să vină la putere. Sau poate, așa cum am mai spus în repetate rânduri, unul sau mai mulți lideri importanți ai acestui partid sunt șantajați. Și, din acest motiv, latră fără să muște. În timp ce caravana PNL-USR-PLUS merge mai departe și ne tractează spre o groapă mortală.