„Pe măsură ce morala civilă decade, puterea ajunge pe mâna uniformelor militare”

Și chiar așa este. Raționamentul îi aparține lui Edward Gibbon, un mare intelectual iluminist. Se potrivește „mănușă” cu ceea ce se întâmplă în ultimii ani în România. Și este un bun avertisment pentru demonstrațiile de protest pe care George Simion le inițiază începând de joi, 15 ianuarie, dată la care îl aniversăm pe marele poet Mihai Eminescu, pe care Silviu Vexler, deputat și șef al comunității evreiești, se căznește să-l scoată din istorie, acuzându-l de antisemitism. Succesul sau insuccesul demersurilor liderului opoziției depinde, fără doar și poate, de stadiul moralei civice din România.

„Opoziția totală” lansată de George Simion, reprezentantul unui partid în plină ascensiune în plan electoral, dar surclasat de PSD în plan parlamentar, depinde într-o măsură decisivă de stadiul moralei civice, de forța cu care se poate manifesta societatea civilă și, nu mai puțin, de autoritatea de care se bucură liderii sindicali. Atâția cetățeni care protestează se vor aduna joi, începând de la ora 18:00, câți sunt conștienți de pericolul care îi amenință în plan financiar, social și, firește, moral, generat de prestația contraproductivă, deseori acuzată drept trădătoare, în orice caz antinațională, a coaliției alcătuite din cele patru partide și jumătate care s-a instalat la putere și îl ține acolo moț pe Ilie Bolojan.

PSD, care, în orice logică parlamentară, este singurul partid care poate decide, părăsind coaliția sau votând o moțiune de cenzură, soarta lui Ilie Bolojan – și, prin aceasta, viitorul guvernului și al coaliției – nu va ieși din ambiguitate și nu se va lăsa urnit decât în măsura în care se va simți biciuit de opinia publică.

Un asemenea fenomen, logic dacă ne gândim la efectele devastatoare ale curbei de sacrificiu, nu se poate produce în absența unei înalte conștiințe civice, generată de voință, dar și de educație, și în absența influenței pe care liderii sindicatelor o exercită în mod real în ceea ce privește masele de salariați, oameni profund nemulțumiți, dar insuficient organizați.

Zilele trecute am avut neplăcuta surpriză de a asista la lamentările unor lideri sindicali care reclamă faptul că salariații, cei care i-au ales în respectivele funcții, nu îi ascultă și sunt din ce în ce mai greu, dacă nu chiar imposibil, de urnit în stradă atunci când sunt organizate mișcări de protest. Demonstrații de protest care, din păcate, sunt extrem de anemice, în contradicție flagrantă cu starea reală de spirit a masei salariale, care în acest an este profund afectată și chiar dramatic de efectele curbei de sacrificiu aplicate întregii populații de către guvern.

Până la urmă, reacția sau lipsa de reacție este generată de educație sau de lipsa de educație. Încep să înțeleg de ce clasa conducătoare nu a făcut nimic în ultimele decenii pentru a promova și a susține un înalt nivel de educație a tinerilor, în special, și a societății, în general. Încep să cred că nu este deloc întâmplător, ci expresia unei rele voințe și a relei credințe, a unei intenții din ce în ce mai explicite a celor aflați la putere în ceea ce privește dezvoltarea reală a învățământului românesc, prin finanțarea acestuia în conformitate cu legea, o lege care în niciun an nu a fost respectată. Mă gândesc din ce în ce mai mult dacă nu cumva chiar aceasta a fost intenția celor care conduc România: să-i țină cât mai mult într-o beznă cât mai profundă pe cetățeni.

Singur, George Simion, și singur partidul pe care îl reprezintă, în opoziție fiind, fără niciun acces la butoanele de decizie, nu vor putea să scoată din amorțeală mișcările sindicale, muribunde, din câte recunosc chiar liderii sindicali.