Povestea româncei care a trăit 5 ani într-o stație de metrou din Bruxelles

Povestea de viaţă a unei românce care a trăit cinci ani într-o staţie de metrou din Bruxelles: „Dacă ar fi să o iau de la capăt, n-aş mai pleca din satul meu” Doborâtă de stres, de boală şi de divorţ, o româncă din Alba a ajuns să trăiască pe străzi în capitala Belgiei, unde venise pentru o viaţă mai bună. Nu toate poveștile de viață ale românilor plecați din țară în căutarea unei vieți mai bune se împlinesc într-un mod fericit.

O serie de reportaje găzduite de cotidianul belgian De Standard, care dorește a fi un portret al Bruxelles-ului compus din chipurile și destinele femeilor din oraș, include și un material despre o româncă, Angela Frățilă, care timp de cinci ani de zile a fost nevoită să trăiască într-o stație de metrou.

Jurnalista belgiană Marjan Justaert a întâlnit-o pe Ana Frățilă la un centru al asociaţiei Samusocial din Bruxelles, unde românca locuieşte în prezent. Femeia a trecut prin două operaţii la şold şi se deplasează în scaunul cu rotile. Are şi probleme la coloană vertebrală, fiind supraponderală. Ana Frățilă, 46 de ani, este din Sâncel, din judeţul Alba. A plecat din țară după ce mica afacere pe care o avea, o asociație familială, a primit o amendă de 10.000 euro. Considerându-se nedreptățită de către autorități, a simțit nevoia să se elibereze și să-și caute un loc în lume unde ar fi putut să-și împlinească visul de a avea o viață mai bună.

stirilebzi.ro

Prevederi noi pentru anumite tipuri de pensii! Care sunt condițiile pentru oferirea pensiei pentru limita...

Stirile PROTV

Tentativă de asasinare a lui Zelenski. Presupusul criminal, un polonez, s-a oferit să ajute serviciile...

În 2003 a plecat la muncă în Belgia, într-un restaurant din cartierul Saint-Gilles din Bruxelles, unde a înlocuit o cunoștință. Pe fiica sa, Andrada, care avea atunci șapte ani, a lăsat-o în grija unei cumnate.

Trudea 14 ore pe zi – spăla vase, pregătea comenzile, servea la mese, şase zile pe săptămână, pentru un salariu de 1.000 de euro pe lună. Jumătate din salariu se ducea pe chirie, dar era bine, pentru că în acei ani, salariul mediu în România era de aproximativ 125 de euro. În 2007, a obţinut drept de şedere în capitala Belgiei. ”Dar stresul era foarte mare, mai ales că nu pricepeam limba. Ceilalţi se aşteptau să înţeleg tot. Mi se părea că oamenii vorbesc pe la spatele meu”, povesteşte Ana.

La un moment dat, soţul Anei, care venise și el în Bruxelles a anunţat-o că vrea să divorţeze şi să se însoare cu o belgiancă, pentru a beneficia la rândul său de dreptul la rezidență. Căsnicia acestuia nu a durat mult, pentru că nouă soţie a decedat după şase luni, în condiţii destul de dubioase.

În acel moment, în 2013, Ana Frățilă s-a îmbolnăvit și și-a pierdut locul de muncă.

”Atunci am început să mă tem de fostul meu soţ. M-am afundat în depresie, aveam atacuri de panică. Aveam halucinaţii, mi se părea că-l văd pe tatăl meu mort”, îşi aminteşte femeia.

Ulterior și-a pierdut şi locuinţa, şi actele. S-a trezit fără adăpost, în stradă, fiind nevoită să facă față lumii dure a celor fără adăpost. A interacţionat cu ceilalţi oameni ai străzii, dar s-a ţinut, pe cât posibil, departe de felul lor de viaţă.

”N-am întâlnit pe nimeni cu inima bună printre oamenii străzii. Sunt egoişti, răutăcioşi, se ceartă între ei. Iar dacă au ceva bani, îi dau pe droguri sau băutură”, spune Ana Frățilă. Ea spune că a trebuit să lupte din greu până şi-a cucerit propriul ei loc în care să se adăpostească, la staţia de metrou Bruxelles Midi. ”De fapt, nu mai era viaţă, ci mai degrabă o luptă pentru supravieţuire. În mintea ei, Ana îşi construise o lume frumoasă, în care lucra din nou şi avea casa ei. Dar realitatea o izbea zilnic şi îi năruia fantezia”, comentează De Standard.

Cei cinci ani petrecuţi în staţia de metrou au lăsat urme adânci asupra sănătății sale, atât fizică, dar și mentală

”Nu am venit în Bruxelles ca să ajung în stradă. Dar nu trebuie să fii neapărat dependent de droguri sau de alcool să păţeşti asta.

În cazul meu, s-au adunat necazurile: stresul, divorţul, depresia, lipsa banilor, boala de şold. Odată ce ai ajuns în prăpastie, e foarte greu să te ridici înapoi”, spune românca despre ce s-a petrecut în viața ei. Voluntarii de la Samusocial, un ONG care vine în sprijinul persoanelor fără adăpost, spun că a fost nevoie să o viziteze zilnic pe Ana, luni la rând, până i-au câştigat încrederea. Apoi Ana a acceptat să primească ajutorul ONG-ului, unde locuiește și acum. A primit consiliere psihologică şi îngrijre medicală.

De asemenea, cel mai fericit moment care i s-a întâmplat, a reluat legătura cu fiica ei, acum în vârstă de 24 de ani. Andrada contactase deja poliţia din România, pentru a da de urma mamei sale, în Belgia.

”Timp de şase ani, nu am vorbit deloc cu fiica mea. Mi-e ruşine de asta. Nu-mi dau seama de ce am procedat aşa. Îmi pare nespus de rău. Când am auzit-o din nou, am plâns şi iar am plâns”, spune Ana.

A aflat că banii pe care i-a expediat periodic fiicei sale au ajutat-o să termine liceul şi să meargă la facultate, unde studiază chineză şi japoneza. Cu ajutorul juriştilor ONG-ului care a preluat-o din stația de metrou, Anei i-a fost recunoscut dreptul la un ajutor social, astfel că, după mult timp, femeia a putut să-i trimită din nou bani fiicei sale. Ana Frățilă nu ştie încă dacă va rămâne în Belgia sau dacă va fi obligată să se întoarcă în România, autoritățile urmând să decidă asupra acestui aspect în cursul acestui an.

”După aproape 20 de ani, nu mai ştiu aproape pe nimeni în România. N-o să-mi găsesc de lucru. În Bruxelles nu mi-am făcut prieteni, nu aveam timp din cauza serviciului. Doar aici, la centru, mai stau de vorbă cu unii, cu alţii. Dar prieteni n-am deloc”, își exprimă românca temerile privind viitorul.

Privind la ceea ce s-a întâmplat în viața sa, Ana a ajuns la concluzia că ar face multe lucruri altfel, dacă ar fi să o ia de la capăt, începând chiar cu decizia de a pleca din țară și a veni la Bruxelles.

”N-aş mai pleca, fugind şi lăsându-mi copilul în urmă şi neglijându-l cu anii.. Aş rămâne, aş plăti amenda la Fisc.

Viaţa mea e, în mare parte, terminată. Dar sunt prea tânără să mor şi nici nu-mi doresc asta. Sper să fiu mai mult lângă fiica mea”, spună Ana. Indiferent de ce vor decide autorităţile belgiene în privința rezidenței sale, Ana şi-a făcut planul ei de viitor. După ce îşi rezolvă problemele de sănătate, vrea să locuiască oriunde numai să fie în preajma fiicei ei, ”fără să deranjez, să stau într-un mic apartament, lângă al ei”. Conform statisticilor ONG-ului, numărul persoanelor fără adăpost din capitala belgiană a crescut, în numai zece ani, între 2008 şi 2018, de la peste 1.700 la peste 4.200.