Predarea cu arme și bagaje

Până în urmă cu câteva zile, Maia Sandu, protejata lui Soros și a Ursulei von der Leyen, s-a manifestat în mod constant ca o adversară înverșunată a proiectului unirii Republicii Moldova cu România. A făcut-o cu atâta fermitate încât i-a ostracizat pe partizanii acestui proiect. Și, pe neașteptate, a făcut stânga-mprejur. De ce? Și cum răspund autoritățile de la București?

Pilotată la greu de la Bruxelles, Maia Sandu nu a vorbit niciodată despre unirea Republicii Moldova cu România. Nici nu a vrut să audă despre acest proiect. Iar când a auzit, a tunat și a fulgerat împotriva partizanilor lui. Unii dintre aceștia au fost chiar pedepsiți, cum este cazul lui George Simion, prin interdicția de a mai călca pe teritoriul Republicii Moldova. Ieri, alaltăieri, într-un mod cu totul și cu totul surprinzător, Maia Sandu a vorbit pentru prima dată despre posibilitatea reunificării, invocând Uniunea Europeană și dorința arzătoare a Chișinăului de a adera cât mai repede. Care este explicația?

Nu putem fi atât de naivi încât să ne imaginăm că, în ultima vreme, Maia Sandu ar fi pus mâna pe cartea de istorie, ajungând la concluzia că Basarabia este pământ românesc. Iar Chișinăul, prin unirea cu România, și-ar pierde statutul de capitală. Iar ea însăși, pe cel de președinte. Din ceea ce a făcut și face în plan major, Maia Sandu nu se mișcă fără o undă verde sau chiar o indicație precisă de la Bruxelles. Până de curând, sub Administrația Biden, semnalul verde sau semnalul roșu venea și, sau în primul rând, de la Washington. Sub Administrația Trump, lucrurile s-au schimbat. Se resetează și politica externă, precum și politica internă promovată de Maia Sandu, de astă dată cu poruncă de la Bruxelles.

Pentru Ursula von der Leyen și întregul staff birocratic al Comisiei Europene, aderarea Republicii Moldova la organizație devine un proces din ce în ce mai problematic. Guverne suveraniste din UE se vor împotrivi cu certitudine aderării, iar unanimitatea este o condiție sine qua non a succesului procedurii de votare. Nici Administrația Donald Trump nu este dispusă să susțină un asemenea proiect, care ar complica major relațiile cu Federația Rusă și, fără doar și poate, ar avea efecte de natură geopolitică pe care, pentru moment, Washingtonul nu le poate controla.

Există „Cuiul lui Pepelea”, care, în condițiile conflictului armat din Ucraina, se transformă într-un adevărat piron. Este vorba de Transnistria. Transnistria nu este teritoriu românesc, și acest adevăr trebuie scris cu majuscule și perceput ca atare. Până în secolul al XVIII-lea s-a aflat sub influență succesivă tătară, polono-lituaniană și otomană. În 1792 a fost anexată de Imperiul Rus și s-a declanșat colonizarea masivă cu etnici ruși și ucraineni. În 1924 se creează Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Tiraspol. În 1940, URSS ocupă Basarabia și se formează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în care este inclusă cea mai mare parte a Transnistriei. Între 1944 și 1991, Transnistria reintră ca parte componentă în URSS, iar în urma războiului din anii 1990–1992 devine o regiune autonomă, separată de facto de Republica Moldova. Se declară stat independent, dar nu este recunoscut ca atare de nimeni, cu excepția Federației Ruse. Și, atenție maximă, în Transnistria sunt staționate trupe rusești, care au rezultat din faimoasa Armată a 14-a a Uniunii Sovietice, și se află cele mai mari depozite rusești de armament din Europa.

Această succintă trecere în revistă ne permite să comparăm situația din Transnistria cu cea din Basarabia. Până în secolul al XIV-lea a fost locuită de daci, cu puternice influențe romane. Din secolul al XIV-lea până în 1812 a fost parte a Principatului Moldovei. În 1812 a fost anexată cu forța de Imperiul Rus. Dar, șase ani mai târziu, s-a unit cu România. În 1940, URSS o ocupă și se creează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. După o scurtă revenire la România, între 1944 și 1991 Basarabia devine republică sovietică socialistă. Începând din 1991 se declară stat independent. Cele două scurte incursiuni istorice ne pot lămuri pe deplin atât asupra faptului că Transnistria nu are ce căuta în componența Republicii Moldova, cât și că, sub nicio formă, nu poate deveni parte a Uniunii Europene.

Dacă Maia Sandu a primit poruncă de la Bruxelles și dacă ea, pentru prima dată, s-a referit la reunificare ca la un proiect politic viabil, vizând intrarea accelerată în Uniunea Europeană, atunci este de înțeles că, în mod obligatoriu, Transnistria trebuie pur și simplu abandonată. Dacă nu, care cumva, este transformată în mod deliberat într-o bombă cu ceas care urmează să provoace Moscova într-un mod major.