Rupe Rusia pisica? Între adevăr și manipulare

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Un text care circulă intens pe rețelele sociale anunță, cu solemnitatea unei apocalipse geopolitice, că Rusia ar fi „denunțat” tratatul care a consfințit suveranitatea Germaniei și că, prin această mișcare, Moscova ar fi pus sub semnul întrebării însăși existența juridică a Germaniei moderne. Berlinul ar fi intrat în panică, Washingtonul ar fi convocat reuniuni de urgență, Europa ar fi „în șoc”, iar NATO s-ar afla în fața unui posibil colaps. Sună spectaculos. Problema este că între ceea ce este real și ceea ce se sugerează în această poveste există o distanță considerabilă.

Cunoscut drept Tratatul „2+4”, semnat în 1990 de cele două Germanii și Statele Unite, URSS, Marea Britanie și Franța. El a creat cadrul juridic pentru reunificarea Germaniei și pentru încheierea regimului de drepturi și responsabilități ale celor patru puteri asupra Germaniei. Tratatul a intrat în vigoare la 15 martie 1991. Germania reunificată și-a exercitat astfel suveranitatea deplină, iar puterile aliate au renunțat la drepturile pe care le deținuseră în perioada postbelică. Aici apare însă manipularea: din faptul că URSS a fost parte la tratat nu rezultă că Rusia deține astăzi un fel de „cheie” juridică pe care o poate scoate din buzunar și cu care poate închide sau deschide suveranitatea Germaniei. Nu există în textul tratatului o clauză prin care Moscova să poată decide unilateral că Germania încetează să mai fie stat suveran.

Și nici nu există vreo prevedere potrivit căreia Germania ar trebui să rămână neutră sau să fie permanent demilitarizată. Există, într-adevăr, restricții militare importante. Germania s-a angajat în privința efectivelor forțelor sale armate și a anumitor categorii de arme. Dar tratatul precizează și că dreptul Germaniei reunificate de a aparține unor alianțe nu este afectat. Cu alte cuvinte, apartenența Germaniei la NATO nu transformă automat Tratatul 2+4 într-un contract încălcat. Asta nu înseamnă însă că Rusia nu are nimic de spus. Are. Moscova invocă prevederile tratatului în contextul reînarmării Germaniei și al sprijinului militar acordat Ucrainei, susținând că anumite evoluții ale politicii militare germane intră în contradicție cu înțelegerile care au stat la baza ordinii europene postbelice. Aceasta este o dispută politică și juridică reală. Dar este foarte diferită de afirmația că „Rusia a retras recunoașterea suveranității Germaniei”.

Un alt artificiu al narațiunii virale este folosirea imaginilor și formulărilor apocaliptice: „Berlinul a intrat în panică”, „Washingtonul este în stare de șoc”, „NATO se prăbușește”, „Europa nu-și poate crede ochilor”. Acestea nu sunt fapte, ci elemente de construcție narativă. La fel și afirmația că originalele semnăturilor păstrate în arhivele Moscovei ar oferi Rusiei „cheia legală” a statutului Germaniei. Unde este documentul juridic care spune asta? Nu există. Un tratat internațional nu funcționează ca un certificat de proprietate asupra unui stat. Faptul că un exemplar original se află într-o arhivă nu conferă deținătorului arhivei dreptul de a anula unilateral efectele juridice ale tratatului.

Miza reală este însă mai serioasă decât povestea virală. Rusia încearcă să conteste anumite elemente ale ordinii de securitate europene și să argumenteze că evoluțiile militare actuale contrazic înțelegerile care au pus capăt Războiului Rece. Germania, la rândul ei, își exercită drepturile ca stat suveran și membru NATO și interpretează diferit obligațiile rezultate din tratatele internaționale. Aceasta este confruntarea reală. Nu „Rusia a desființat Germania”. Nu „Berlinul și-a pierdut independența”. Și nici „NATO se prăbușește pentru că Moscova a retras o semnătură”. În schimb, avem o dispută asupra interpretării ordinii juridice și de securitate create după 1990, într-un moment în care relațiile dintre Rusia și Germania sunt profund deteriorate.

Propaganda eficientă nu inventează întotdeauna totul. Ia un document real, un tratat real, o declarație reală, o dispută reală și adaugă peste ele câteva concluzii care nu rezultă din documente. Apoi transformă o dispută juridico-politică într-o dramă existențială. De aceea ar terbui să ne întebrăm cine trage de coadă, ce scrie cu adevărat în document și ce ni se spune că scrie? Răspunsul poate constitui cu exactitate diferența dintre o știre și o manipulare.