Scrisoarea devastatoare a unei mămici pentru Emil Boc: „Un caz tipic de oraş cu ruj pe buze şi ţurţuri la fund“

O mămică, fostă jurnalistă, povesteşte, într-o scrisoare către primarul Emil Boc, cum este viaţa ei într-un cartier poluat din Cluj-Napoca, fără nici măcar un parc, cu trotuare impracticabile şi cu „tiruri care curg în coloane, uneori cu viteze ameţitoare şi ridicând nori de praf şi noxe”.

Fosta jurnalistă Bianca Felseghi a postat pe Facebook următoarea scrisoare adresată primarului Emil Boc (intertitlurile aparţin redacţiei):

„Stimate domnule Emil Boc,

Am vrut, iniţial, să scriu „Stimate domnule primar”, în sensul de administrator al domeniului public, dar pentru mine dvs. nu sunteţi de ceva timp primar, ci mai degrabă un agent publicitar.

Iată, deschis, de ce vă scriu:

Până nu demult, adică până în urmă cu vreo 6 luni, am muncit. Aveam un birou în buricul târgului, cum se zice, kilometrul zero al Clujului şi de acolo totul părea aproape fără cusur. Mă încerca o anume aroganţă făcând zilnic revista presei şi am decretat, nu de puţine ori, că la ora actuală Clujul era cel mai bun loc de trăit din România.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Gina Pistol, detalii INCENDIARE din dormitor. NU s-a ferit că spună că Smiley....

Terasele erau mişto, oamenii care le populau erau cool, serviciile erau diverse, gheretele de food şi coffee to go se înmulţeau, ici nişte donots, ca în America, ‘colo nişte french fries cu topinguri la cornet ca-n Belgia, dincolo nişte îngheţată artizanală ca în Italia – viaţa era extrem de animată şi faină în centrul oraşului Cluj-Napoca.

„Nu numai presa locală umflă acest balon de orgoliu, care e Cluj-Napoca, dar şi câte un influencer şi instagramer mai acana”

Nu numai presa locală umflă acest balon de orgoliu, care e Cluj-Napoca, dar şi câte un influencer şi instagramer mai acana, şi chiar şi noi, clujenii simpli, care o facem conştient, că doar n-o să ne dăm cu firma în cap singuri.

Pe urmă, anul trecut, s-a întâmplat ceva care a ridicat un colţ al acestei cortine colorate şi atent periate de scame. S-a dat lockdown-ul.

Ei bine, odată cu asta, cei mai mulţi dintre noi a trebuit să ne reorientăm activităţile pe lângă casele noastre, pe lângă cartierele-dormitor ale Clujului. Şi a fost ca şi când toată butaforia trăiristă şi festivalieră de până acum, s-a risipit. Noi, nişte bieţi Truman, am realizat că show-ul era premeditat şi, în plus, s-a şi anulat.

Revelaţia mea, uşor burgheză, vine cam târziu şi sunt conştientă că mulţi alţi clujeni trăiesc deja demult cu nedumerirea şi frustrarea că realitatea de la televizor nu se pupă cu ceea ce văd în jur, mai ales în zonele periferice ale oraşuluii.

„Începi să deschizi ochii la cât de aglomerat, poluat, prăfos, nedisciplinat şi ignorat este acesta”

Eu locuiesc, spre exemplu, în Dâmbul Rotund. E un cartier situat la un drum de 10 minute cu bicicleta de Centru sau de 20 de minute de Mihai Viteazu’, dacă vrei să faci picior frumos. Practic, însă, e cam la distanţă de 10 ani de tot ce s-a întâmplat în Cluj-Napoca în ultima vreme. E cam pe unde se afla Mănăşturul în anii 2000.

Probabil că aţi auzit deja de multe ori clişeul că abia atunci când ajungi să împingi un cărucior pe străzile oraşului începi să deschizi ochii la cât de aglomerat, poluat, prăfos, nedisciplinat şi ignorat este acesta. Ei bine, vă mai spun eu o dată acest ‘’clişeu’’. De când sunt în concediu de maternitate şi de când e pandemie, Clujul este ca un escape room. O capcană.

N-o să vorbesc, iar, de trotuarele impracticabile şi de faptul că, din pricina celor care parchează fără niciun discernământ şi fără să fie penalizaţi de nimeni, sunt nevoită deseori să pândesc maşinile din trafic şi să ies cu căruciorul direct pe acostamentul străzilor, doar ca să pot înainta.

Tirurile curg în coloane, uneori cu viteze ameţitoare şi ridicând nori de praf şi noxe

Dar o să vorbesc de strada Corneliu Coposu, care e o arteră deloc neglijabilă şi care, vecină fiind cu mine, a devenit în ultimul an o autostradă în toată regula. Chiar asta e senzaţia, că locuiesc lângă autostradă. Tirurile curg în coloane, uneori cu viteze ameţitoare şi ridicând nori de praf şi noxe. Dimineaţa, la EBS Radio, ni se spune candid, că e vremea potrivită să aerisim încăperile, dar eu, dacă deschid geamul, culeg mai apoi praf negru de pe mobilă. Am ajuns să mă bucur că port nenorocita aia de mască, pe faţă, deşi şi aşa mirosul de noxe e pregnant în aer. Însă pe copilul adormit din cărucior nu am cum să îl protejez.

O să mai vorbesc de faptul că în zona în care locuiesc nu există niciun parc. Niciunul. Există, în schimb, cel puţin 10 proiecte imobiliare în derulare, în zona Gării, blocuri de la 4 etaje în sus, ale căror şantiere împrăştie praf şi iarăşi praf, fiindcă se lucrează la capacitate maximă. Uitaţi-vă la felul în care se dezvoltă urbanistic zona Autogării. Uitaţi-vă cum arată Piaţa Abator, străzile Maramureşului şi bulevardul Muncii, Piaţa 1 Mai-Carbochim-Porţelanului. Acolo deja Occidentul din Centru e departe. Arată ca-n imaginile acelea cu Rusia profundă: noroi, tranşee şi blocuri nou-nouţe cu oglinzi, mărginite de un Someş infect, pe care curg pet-uri.

Dar să revin mai aproape de casă. Ca să înţelegeţi cât de mult s-a deteriorat zona Gării-Dâmbul Rotund în ultimul an vă mai spun că am un câine. Alb. Îl şterg frecvent pe labe, pentru că pandemie şi pentru că bebeluş în casă. Dar dacă vremea e umedă afară, când ne întoarcem de la plimbare blana lui de pe burtă e acoperită de o pojghiţă uleioasă neagră, care nu poate fi spălată decât cu şampon, în vană. Străzile pe care mergem au la margini pelicule de mizerie, praf, cu ulei şi cine ştie ce altele. Nimeni nu le spală. Am mai văzut, ce-i drept, uneori un nene c-o maşinuţă împingând praful pe Partizanilor încoace şi încolo, într-un exerciţiu de inutilitate. Traficul greu din zonă face ca aceste intervenţii să fie picături într-un ocean saharian.

Avem câteva coşuri de gunoi inteligente de luat ochii în Centru

Şi dacă tot am dat-o pe rime, ţinutul de animale de companie în pandemie s-a dovedit pentru mulţi dintre noi un colac de salvare, fiindcă ne-a oferit pretexte credibile de ieşit în aer liber. Iar la partea asta, mărturisesc, eram mulţumiţi, fiindcă spre deosebire de alte oraşe, la Cluj se puseseră la punct parcurile acelea mari şi îngrădite pentru căţei.

Dar şi de acelea aţi uitat, voi, cei din administraţia publică. Acum sunt copitate şi pline de noroi, răhăţite din neglijenţa stăpânilor fără obraz, coşurile de gunoi rupte sau prea pline. Gunoiul. Această şagă fără sfârşit despre menajer şi reciclat. Toată lumea se plânge că nici colectarea, nici reciclatul nu merg. Domnu’ Tise ne explică de fiecare dată că noi suntem grei de cap şi nu înţelegem că rampa ecologică şi programul de colectare judeţene sunt funcţionale. E ca în “Hainele cele noi ale împăratului”, există, dar nu le vede nimeni. Între timp, avem câteva coşuri de gunoi inteligente de luat ochii în Centru şi am primit un desfăşurător colorat cu zilele de colectare. O dată pe lună, vinerea, scot sticla la poartă. Dup-aia, seara, bag sacul înapoi în beci, poate, cine ştie?! Data viitoare…

Dar Clujul se pare însă că vă mulţumeşte aşa cum e. În ce-l priveşte aţi abandonat lupta de ceva timp

Acum aproape doi ani am înregistrat şi eu o sesizare online. Ceream să se monteze un bec, care să lumineze după amiezele scurte de iarnă din parcul de câini de la Gară, vis a vis de Parcul Feroviarilor, fiindcă din noiembrie până în februarie stăteam pe întuneric, ca orbii, la lumina lanternelor de la telefon. Am primit, la un moment dat, un răspuns că cererea mea va fi analizată. Şi cam atât. Dar e bine că folosim tehnologia în administraţie. Încă o bulină albă pentru Cluj.

Şi apropo de Feroviarilor. Ştiu că e pe cale să intre într-un program de reabilitare. Până atunci, e cel mai apropiat spaţiu verde de locul în care locuiesc. Uneori plimb copilul şi câinele acolo. Găsim şobolani morţi prin iarbă în 3 din 5 ieşiri.

O să închei aşa, la fel de brusc cum am început: când eram studentă ne-aţi predat un curs de drept constituţional. Am primit un examen de tip grilă şi am luat nota 8.50. M-am dus la mărire, fiindcă aveam pretenţia că am înţeles materia mai bine decât de-un 8.50, dar nota mea a rămas neschimbată. Şi atunci mi-am zis: uite, măi, un profesor exigent, care ştie să pretindă mai mult. Am rămas de atunci cu impresia asta, că sunteţi un tip greu de mulţumit.

Dar Clujul se pare însă că vă mulţumeşte aşa cum e. În ce-l priveşte aţi abandonat lupta de ceva timp. La ultimele alegeri nu v-am votat. E drept că nu am putut pune ştampila nici pe vreun contracandidat de-al dv, fiindcă oferta a fost… sub nivelul unor Timişoara, Oradea sau Braşov. De cele mai multe ori am pur şi simplu o senzaţie de jenă când aud vorbindu-se despre Cluj în termeni laudativi, când aud despre metrou şi alte proiecte din categoria „next level” din administraţie, dar noi încă ne batem cu asfaltul, cu praful, cu poluarea, cu lipsa centurii ocolitoare. E, cum se zice pe la noi, un caz tipic de oraş cu ruj pe buze şi ţurţuri la fund.

Bianca Felseghi.”

sursă: adevărul.ro