Senatorul Dan Cașcaval, despre lecţia de la Nicopole și coaliția de guvernare: „Orice asemănare este pur… istorică” (P)

„La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns/ Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.” (Mihai Eminescu – Scrisoarea III). Denumită şi Cruciada de la Nicopole, bătălia de la Nicopole a avut loc pe 25/28 septembrie 1396, între o armată formată din trupe franceze şi germane, dar şi cu sprijin polonez, spaniol, italian, maghiar şi, deloc în ultimul rând, consistent român. Iar adversară, armata otomană. Deznodământul? Se cunoaşte de mai toţi (încă nu şi-au făcut efectul noile planuri-cadru): o victorie otomană de răsunet împotriva unei armate creştine dezbinate, din start, de orgoliile nejustificate ale principilor apuseni.

Am pornit în acest guvern cu patru partide şi minorităţi, foarte diferite ca ideologii, unele apropiate ca experienţă guvernamentală, dar, declarativ, toate animate de interesul pentru binele tuturor românilor. Si toate proeuropene în abordare (n.b., a se vedea şi postările mele anterioare). Deci, am acceptat o astfel de coaliţie, o soluţie benefică şi politic aproape optimă pentru situaţia actuală („optim” în şcoala făcută de mine nu avea grade de comparaţie; să admitem că „aproape” este o licenţă poetică). Acceptată de toţi actorii, ar trebui să se materializeze într-o întrupare dacă nu perfect funcţională, măcar perfectibilă şi asumat că poate fi perfectibilă. Şi, mai ales, asumat că poate fi durabilă, având „spatele asigurat” de peste 70% din Parlament.

Bun, o să spuneţi, dar ce legătură are guvernul format de vreo săptămână printr-o coaliţie destul de variată cu bătălia de la Nicopole de acum aproape 630 de ani? Cred că deja se întrevede legătura.

Bătălia de la Nicopole a fost pierdută „maiestuos” – dacă putem spune aşa – printre altele, din cauza grandomaniei şi, implicit, al rivalităţii principilor apuseni, care doreau să aibă întâietatea atacului. Rezultatul? Franco-burgunzii, aroganţi în abordarea luptei, dar fără experienţă, au căzut pradă capcanelor otomane, iar oştile române ale lui Mircea şi cele maghiare ale lui Sigismund nu au mai putut schimba rezultatul uneia dintre cele mai mari înfrângeri ale unei armate creştine (să spunem… europene?…). Aproape incredibilă această potriveală / ironie cinică a istoriei!…

La doar câţiva paşi de la constituirea acestei coaliţii guvernamentale, unii membri ai coaliţiei afirmau cu autosuficienţă că victoria Preşedintelui şi desemnarea Premierului li se datorează, dacă nu în întregime (deh, modestia…), aproape în întregime.

Aşadar, nici nu ne-am dat bine mâna cavalereşte (un termen perimat sau inexistent în dicţionarul de conduită al unora), că au început atacurile interne coaliţiei, în principal împotriva PSD.

Oare victoria Preşedintelui, cu 53,6%, se datorează exclusiv celor care au obţinut puţin peste 12% din voturile românilor pentru Parlament? Oare desemnarea Premierului se datorează exclusiv celor care au obţinut puţin peste 14% din voturile românilor pentru Parlament?

NU, este evident că ambele se datorează TUTUROR partidelor proeuropene, mai ales susţinătorilor acestora. Aşadar, şi celor care au obţinut, nu mai departe de acum 6 luni, 23%, dar şi celor care au obţinut 6,4% din voturile românilor pentru Parlament. Nu este timp şi loc de orgolii sau revendicări nesusţinute. Nu este timp şi loc de „cine este mai tare”. Nu dispunem de timp ca să nu avem fair-play-ul de a ne respecta reciproc între noi, aliaţii.

Oare este cavaleresc să asociezi prea-mult (sau mult prea-?) denunţatul deficit bugetar şi prea-mult denunţata situaţie economică unui singur partid, când guvernele ultimilor 4 ani au avut miniştri din toate partidele de coaliţie, cu Prim-miniştri diferiţi? Oare bugetul unei ţări, prezentat în Parlament, nu este asumat de Guvern? Deci, nu este asumat de către fiecare minister în parte? Acum unele ministere iau măsuri pe care nu şi le-au asumat în programul de guvernare, dar vina este doar a unui partid. Deşi, acel minister, „uimit” de situaţia găsită de acum, nu a aparţinut PSD-ului de multe guverne.

Acum aproape 630 de ani, Mircea a spus că ştie prea bine tactica otomanilor, tocmai îi invinsese cu un an înainte la Rovine. Nu a contat în faţa orgoliului aliaţilor, căci, cum avea să spună Paulo Coelho câteva secole mai târziu – vreo şase – „când orgoliul străluceşte prea tare, orice înţelepciune se întunecă”.

Sunt convins că, parafrazând din nou un banc pur românesc, care spune că noi, românii, am reuşit să supravieţuim, deşi Imperiul roman s-a destrămat, cel otoman aşişderea, al Treilea Reich s-a prăbuşit, similar Imperiului ţarist (aici este discutabil…), avem şansa specifică nouă să ne regăsim „mintea românului cea de pe urmă”. Până nu este chiar ceasul din urmă. Si, în acest moment, ceasornicarul este coaliţia guvernamentală. In integralitatea ei, dacă vorbim de coaliţie, sau a lui, dacă discutăm despre Guvern.

Dacă vrem să nu se repete deznodământul de la Nicopole, în metafora vie a deficitului bugetar, trebuie ca guvernul să reprezinte o coaliţie reală şi onestă. Iar toate partidele care alcătuiesc osatura guvernului trebuie să fie cu adevărat împreună. Si să se gândească cu justificată aplecare, coerenţă şi, mai ales, cu decenţă la români. Altfel, istoria ne va aminti, cu cinismu-i caracteristic, că îi permitem să fie repetitivă”, a transmis senatorul Dan Cașcaval.