Sociologul Mirel Palada: „Feminizarea societății”

În 1939, sociologul german Norbert Elias, unul din marii sociologi ai lumii, a publicat Über den Prozeß der Zivilisation. Asupra procesului civilizării, pentru cei care nu știu germană (nici eu nu știu).

Inițial ignorată, lucrarea a ajuns în cîteva decenii să fie considerată una din marile scrieri sociologice.

E vorba despre structurarea și controlul comportamentului uman de-a lungul istoriei. Despre felul în care biologia este stăpînită de cultură.

Atît la nivel micro, individual. Felul în care indivizii învață să-și stăpînească pornirile biologice și internalizează starea de “civilizație”. Corpul “controlat”, care-și reprimă instinctele și devine “civilizat”.

Cît și la nivel macro, instituțional. Felul în care statul pune încetul cu încetul zăbală asupra componentei războinice a societății, pînă instituie monopol asupra violenței. Și devine “civilizație”.

În ambele cazuri e vorba despre controlul violenței, despre externalizarea acesteia din biologia umană.

Mare lucrare. Ziditoare.

În 1993, sociologul american George Ritzer, unul din marii sociologi ai lumii, a publicat The McDonaldization of Society. McDonaldizarea Societății, pentru cei care nu știu engleză (eu știu).

În cele trei decenii trecute de la apariția sa, lucrarea a ajuns să fie considerată una din marile scrieri sociologice. Iar conceptul de mcdonaldizare unul din cele mai vizibile idei sociologice, intrată deja în vorbirea curentă, via un viguros proces de popularizare a științei.

E vorba despre felul în care tăvălugul modernizării cuprinde încetul cu încetul toate domeniile societății, eficientizîndu-le, făcîndu-le mai predictibile, mai automatizate, mai uniforme, dar și mai anoste. De la fast food și industrie, procesul de modernizare a cuprins domenii cît se poate de diferite și de neașteptate, pompele funebre, petrecerea timpului liber, arta.

Toată cartea este despre modernitate. Adică despre control și eficiență.

Mare lucrare. Ziditoare.

Ambele lucrări sînt cărți esențiale despre procesul de modernizare a societății. Ambele se adapă din ideile lui Max Weber. Probabil cel mai mare sociolog al lumii, alături de Marx.

Nu mă apuc să vă povestesc și despre Weber, căci ar fi nevoie de un întreg curs academic. De Marx, nici atît, căci aveți capul plin de stereotipuri la adresa lui și n-am cum să vă spăl prejudecățile din creier.

În siajul acestor două mari cărți, Über den Prozeß der Zivilisation și The McDonaldization of Society, și în contextul invaziei Rusiei în Ucraina, vă propun un concept asemănător. Cel din titlu.

Da, știu. Sînteți nerăbdători să aflați ce e cu el. Și oarecum descumpăniți de discrepanța stilistică dintre titlu și riguroasa prelegere academică de pînă acum. Ce faci, Gogule? Ne-ai promis cuvinte explicite în titlu și acuma ne păcălești cu teorie sociologică? Te joci cu noi de-a gardu’ și leopardu’?

Așa e sociologii. Răi, dar vicleni. Să discutăm despre conceptul din titlu, nerăbdătorilor.

E vorba de pizdificarea societății.

Nu. Nu e o greșeală. Ați citit bine. Am folosit acel cuvînt. Vai, acel cuvînt. Doamne, ce oribil. Doamne, ce nesimțire. Cum puteți publica așa ceva, distinși jurnaliști? Vaaai, ce rușine…

Termenul a fost în mod voit ales să fie ultragiant, ireverent, obscen. Să zgîrie urechile și să deranjeze pudibonderiile.

Pentru că e vorba de tensiunea dintre biologie și cultură. Despre felul în care violența irumpe în societate, chiar dacă noi ne străduim s-o neutralizăm, s-o scoatem din lumea noastră, prin ideologie, control și tehnologie. Despre emoțiile stîrnite atunci cînd încercăm să avem de-a face cu sexualitatea, cu corporalitatea, cu violența. Cu biologia. Cu substratul precivilizat al ființei noastre. Exact subiectul cărții lui Norbert Elias.

Biologia are un mare nărav. Nu se lasă bătută. O scoți pe ușă, intră pe fereastră. Încerci s-o înăbuși, îi înfloresc trei cinci șapte găuri independente prin care respiră, rezistă, răzbate.

Principala strădanie a biologiei este supraviețuirea. Succesul de supraviețuire și cel de reproducere (biologicalfitness, reproductive success). În consecință, te poți chinui oricît s-o “civilizezi”. Ea este acolo, în continuare, oricît ai vrea tu s-o ștergi din peisaj, să-i dai Cancel. Nu prea merge cu Cancel Culture la biologie.

Supraviețuirea în specia noastră se face preponderent prin colaborare, că de-aia sîntem specie socială. Renunțăm la o bucățică de succes individual pentru a maximiza succesul la nivel colectiv, al speciei. Mai ales al grupului restrîns, înrudit genetic. O poveste lungă, ce face obiectul unei părți însemnate a biologiei.

Însă supraviețuirea în specia noastră se face în egală măsură și pe bază de competiție, de conflict. Inevitabil, conflictul este gestionat pe bază de violență, principalul instrument de optimizare a succesului în acest caz.

Violența este parte constitutivă din ființa noastră, din biologia noastră, fie că vrem sau nu. E acolo, în hormoni, în oase, în gonade. Cum o controlăm este parte constitutivă din procesul nostru de modernizare (“civilizare”, cum ar spune Elias).

Problema noastră, aici, acum, a acestei generații, este că sîntem atît de îmbibați de contextul social pașnic în care trăim de ceva timp, de felul în care am delegat gestionarea violenței către corpuri sociale supra-individuale, preponderent către statul național, încît atunci cînd statul folosește violența în relațiile internaționale sîntem complet luați prin surprindere.

Am uitat de rolul violenței în societate. Ne-am pufoșizat. Ne-am pizdificat.

Violența în relațiile internaționale se numește război. Iar războiul, prin felul biologic în care sîntem construiți, este un apanaj preponderent al bărbaților. Avem de-a face cu o relație bine definită între violență, sexualitate și gen. De unde și titlul articolului.

Chiar și în această lume care se străduie să niveleze diferențele sexuale, să atenueze conceptele de “bărbat” și de “femeie”, să neutralizeze sau măcar să relativizeze sexualitatea, instictul și hormonul, totuși la război merg preponderent bărbații.

Nu veți vedea prea mulți tanchiști femei. Nici prea multe femei pe submarin, pe portavion sau cu baioneta în mînă. De ce? Simplu. Pentru că biologie.

Biologia, dincolo de toate discursurile virtuoase de corectitudine politică, face o demarcație fizică bine definită între bărbat și femeie.

Dincolo de organele sexuale, dincolo de pizda din titlu care vă deranjează atît de mult că e folosită într-un articol de presă încît citiți însetați pînă la capăt ce-a vrut să spună nemernicul de autor, diferențele biologice sînt referitoare îndeosebi la caracteristicile fizice. Dimensiuni ale corpului, putere fizică, anduranță, apetență pentru violență reglată hormonal.

Asta nu se vede doar în sexualitate. Se vede în orice domeniu ce implică preponderent efort fizic. Oricît te-ai strădui, nu poți să pui un boxeur să se bată parte în parte cu o boxeriță, căci o face praf. Nu poți să pui băieții de la rugby să joace cu fetele de la rugby, că le fac praf.

Bărbații aleargă mai repede decît femeile, sar mai sus, înoată mai repede, ridică greutăți mai mari, aruncă ciocanul mai departe. Toate sporturile fizice fac clar diferențierea între bărbați și femei. De unde și scandalurile actuale cu transgenderii care obțin avantaje necuvenite în sporturile de femei.

Dar nu doar despre sport e vorba în viață. Profesiile fizice fac clar și ele această diferențiere. Nu o să vezi în ocupațiile preponderent fizice prea multe femei. Cîte femei vedeți lucrînd în construcții? Sau la furnal? Sau la săpat șanțuri, cît încă se mai sapă șanțuri la mînă? Sau la tăiat copaci? Exemplele sînt nenumărate. Ocupațiile preponderent fizice sînt umplute de bărbați.

Atenție, am zis “fizice”, nu “intelectuale”.

În momentul de față, încet-încet nu mai există vreo barieră profesională pentru femei în privința ocupațiilor non-fizice, non-manuale. Femeile în ziua de azi au acces egal la aceste domenii de activitate cu bărbații, cel puțin în societățile dezvoltate.

Acesta e un fenomen istoric recent, care face parte din modernizarea societății. Pînă acum ceva timp, în cazul profesiilor liberale, doctor, avocat, notar, femeile n-aveau voie să facă studii și să profeseze din cauza prejudecăților patriarhale ale acelor vremuri. Nu mai e cazul. Mai sînt bariere doar în zona de management și de deținere a puterii: economice ori politice.

Însă în privința ocupațiilor fizice, nu există aceste bariere de acces generate de patriarhat. Nu împiedică nimeni femeile să se urce pe schele, să dea cărămizi la mînă, să meargă în pădure să dea la joagăr. Veniți, doamnelor. De ce nu veniți?

La fel și la război. De ce nu se urcă femeile pe tanc? Pentru că.

Dinspre partea intelectuală nu există discuție. Femeile sînt egale intelectual bărbaților. Unii răutăcioși ar spune că sînt chiar mai deștepte. Nu intru în asemenea stereotipuri tentante, că mi-e frică de nevastă. Dinspre partea emoțională, ne tot străduim să ne întîlnim undeva la mijloc, deși hormonii ne despart și ne mermelesc creierele în moduri ușor diferite.

În zona sexualității și a efortului fizic, însă, e greu să te lupți cu biologia. E mai greu să ștergi diferențele. Deși hoarde întregi de ideologi se străduie să pizdifice bărbații, să atenue diferențele între sexe, să neutralizeze stereotipurile de gen. Și dacă nu poți șterge diferențele în momente ale adevărului precum războiul, femeile nu se urcă pe tanc. Nici nu coboară în submarin.

Da, e foarte posibil ca sexualitatea să fie învățată și să existe un continuum de comportament sexual. Nu, fluiditatea sexuală nu este majoritară. Biologia și hormonul ne stăpînesc suficient de predictibil încît marea majoritate a oamenilor să reproducă patternurile biologice preculturale: bărbat, femeie, reproducere.

Există o mare, necruțătoare vorbă din arsenalul de înțelepciune a legilor lui Murphy: celibatul nu e ereditar. Nici fluiditatea sexuală nu prea e.

Cel puțin 90% din oameni se simt bine în pielea sexului lor biologic. Bărbații vor să fie bărbați, femeile vor să fie femei – biologic și sexual vorbind. Nu discutăm aici despre negocierea altor tipuri de roluri sociale. Mă refer la cele ce țin de sexualitate.

Biologia prevalează. Iar presiunea unei minorități foarte vizibile, dar foarte minoritare generează o nemulțumire din ce în ce mai bine definită în rîndul majorității care vrea pur și simplu să fie lăsată în pace, să nu fie băgată la reeducare, la spălare de creiere. Bărbat femeie reproducere. Pula-i pulă. Pizda-i pizdă. Momentul adevărului.

Pizdificarea societății înseamnă o presiune voită pusă de ideologii modernității asupra relativizării componentelor biologice care se încăpățînează să persiste, în ciuda tuturor eforturilor de reeducare. Sexul și violența.

E vorba despre un control pînă la sufocare a biologiei în favoarea civilizației. Unde e prea mult control? Unde procesul de civilizare al lui Norbert Elias devine apăsător, sufocant, disfuncțional? Unde procesul de eficientizare al lui George Ritzer ajunge s-o ia în bălării, să provoace efecte perverse?

Pînă unde strîngem șurubul de control social asupra instinctului? Pînă unde relativizăm biologia? Cînd strîngi atît de tare, încît devii altceva? Nu om, nu bărbat, nu femeie?

Mai mult de-atît. Ce te faci cînd ai nevoie instituțională de violență? Cînd vrei să-ți umpli armatele cu soldați, iar tu te-ai străduit cîteva generații la rînd să-i cocoloșești, să-i prea domesticești? Să suprimi violența, hormonul, bărbatul biologic? Să-i pizdifici?

E drept că mare parte din violență a fost externalizată înspre tehnologie. E ușor acuma pentru un civilizat pufos să stea pe un scaun capitonat, să dea din joystick și să piloteze drona pe care să o trimită la sute de kilometri depărtare să omoare oameni.

Dar oricîtă externalizare de violență ai face către tehnologia atotputernică și aseptică, drone, rachete, roboți, tunuri, la un moment dat tot ai nevoie să ocupi un teritoriu, dacă vrei să-l controlezi. Vestitul concept de boots on the ground. Momentul adevărului.

Americanii au pierdut Afghanistanul nu pentru că nu aveau tehnologie superioară. Ohoho. Decalajul dintre tehnologia de război americană și cea afghană era imens. Ei au pierdut războiul în Afghanistan pentru că nu au avut suficiente trupe să gestioneze tot teritoriul. Boots on the ground. Momentul adevărului.

Mai mult de-atît. Americanii au pierdut pentru că afghanii au avut suficienți soldați îndoctrinați într-ale războiului, capabili de violență, perseverență, rezistență la privațiuni, pentru a nu ceda. Alt moment al adevărului, la fel de greu falsificabil.

Războiul înseamnă inevitabil violență. Războiul nu e doar apanajul exclusiv al dictatorilor nebuni, cum încearcă acum propaganda noastră oficială să ne bage pe gît.

Țările democratice au folosit acest instrument de politică internațională de nenumărate ori în ultima perioadă, după ce teoretic globul s-a potolit din marea conflagrație numită Al Doilea Război Mondial și a decis să ia o pauză lungă de pace.

Din 1950 încoace, țările occidentale, îndeosebi Statele Unite ale Americii, au gestionat instrumentul de violență instituțională numit război în repetate rînduri. N-a fost deceniu din 1950 încoace în care Statele Unite Ale Americii să nu se ducă peste cineva, să-i invadeze.

Deci nu doar rușii sînt dornici de război. Și americanii. Și nemții. Și francezii. Și englezii. Și israelienii. Și arabii. Și chinezii. Și toți. Orice putere globală păstrează pregătită în arsenalul său această opțiune.

Aici apare discrepanța dintre geopolitică și procesul de civilizare / modernizare. Există o presiune din ce în ce mai mare înspre domesticirea întru civilizație a noilor generații. Există o presiune din ce în ce mai mare de înăbușire a instinctelor noastre biologice. Ajungîndu-se pînă la extirparea violenței și pînă la relativizarea sexualității.

S-a ajuns deja să se discute în termeni care pînă foarte recent ar fi fost considerați patologici, aberanți.

Nu mai există mamă tată, ci doar părinte unu părinte doi. Nu mai avem voie să definim genul la naștere, nu știm încă ce e, băiețel, fetiță, chiar dacă se vede cu ochiul liber că între picioare are puță ori pizdulice. Vedem noi ce-o fi mai încolo, cînd s-o hotărî el / ea / it. Nu forțăm noi.

Cum să aibă părinții vreun cuvînt de spus în această privință? Chiar îi arestăm dacă se bagă să influențeze copilul asupra sexualității. Doar statul are voie să definească sexualitatea pe lumea asta.

Profesorii universitari de la medicină sînt cercetați disciplinar și huiduiți de către studenți dacă îndrăznesc să prezinte acestora că există diferențe biologice în medicină, că există specificități de boală în funcție de gen: bărbat, femeie.

Există un întreg delir ideologic pe această temă. Ține de războaiele culturale (culture wars) ale vremilor noastre.

Iar conflictul din Ucraina, felul în care Rusia a intrat peste ei, felul în care noi reacționăm la ce se întîmplă la granițele noastre, face parte fix din această zbatere ideologică, din aceste războaie culturale. Un război pe bune, cu tancuri tunuri gloanțe morți răniți, care se suprapune peste războiul ideatic.

Cum îți mobilizezi soldații? Cum canalizezi violența socială în scopuri geopolitice? Cum legitimezi opțiunile geopolitice violente? Cum construiești fidelitatea? Ai o populație pregătită pentru violență, în cazul în care Doamne ferește intră și peste tine?

Pizda din titlu v-a atras atenția. Știu. De-aia am și folosit-o. Sexul. Sfîntul sex. Clickbaitul. V-a stîrnit. V-a enervat. V-a făcut să aveți emoții. V-a ofensat sau v-a atras interesul.

Ei bine, hai să vă spun un mare secret. Războiul face același lucru. Sexualitatea face același lucru.

Adică biologia.

Știu. Sînteți supărați pe mine că vorbesc urît. Vai, dragă, nu se face așa. Nu e științific.

Hai să vă spun una, de încheiere. Să vă explic cum e cu folosirea limbajului obscen. Cu retorica expletivelor și cu utilitatea socială a imprecației.

Majoritatea opiniei publice românești ține cu ucrainienii în acest război. Rușii au intrat peste ei, ucrainienii se apără, sînt niște eroi. Ucrainienii, în eforturile lor de a rezista în fața asupritorului rus, folosesc tot soiul de instrumente retorice, de îndemnuri care să stîrnească emoții, să întărească loialitatea și patriotismul.

În primul rînd, Slava Ukraini. Slavă Ucrainei. Un slogan puternic, naționalist. Știu, nu vă place naționalismul. Iată că ucrainienii sînt naționaliști și se adapă de la acest rezervor emoțional pentru a rezista. Ghinion.

Al doilea slogan, la fel de puternic și de des folosit zilele acestea, este Idi na hui. Puternic slogan. Nu știu dacă știți ce înseamnă. Lasă, că vă spun eu, vă îmbogățesc corola de minuni a lumii.

Idi na hui înseamnă, ad literam, mergi în pulă. Cam așa și înjură ardelenii: meri în pulă. Dialectal, cum s-ar zice. Noi, răgățenii de prin sud, zicem ușor diferit: du-te-n pula mea. Noi respectăm limba literară, vorbim corect gramatical, chiar și cînd vorbim urît. Nu ca nasoii ăia de ardeleni, plini de dialect.

Dar înjurăturile noastre românești, fie ardelenești, fie răgățene, sînt riguros egale semantic cu cea ucraineană. Idi = Du-te. Na = În / Către. Hui = Pulă.

Și fac fix referire la biologie, la sexualitate, la violență. La chestiile alea de încearcă deontologii să le reprime. Pulă. Pizdă. Violență simbolică pe bază de expresii sexuale.

Concepte puternice, pe care oricît de mult ne-am strădui, nu le putem desprinde din instrumentarul nostru ideologic.

Oricît s-ar strădui preacuvioșii ideologi ai corectitudinii politice să ne învețe că nu-i frumos să zicem mamă și tată, cînd vine vorba de înjurat, ucrainianul este la fel de precivilizat ca și românul și înjură fix la fel: du-te-n pula mea.

Deci biologie, da? Nu e nici o diferență între titlul folosit de mine, “Pizdificarea societății” și virtuoasa înjurătură “Idi na hui” pe care o glorifică un glob întreg zilele astea, cei mai mulți neștiind de fapt ce înseamnă. Dulce ironie.

Deci am clarificat și acest aspect, în cazul în care vă simțiți mai cuvioși decît prevede Codul Rutier. Cînd mă înjurați că vorbesc urît, aduceți-vă aminte ce emoții virtuoase ați avut cînd ați aflat că ucrainienii le urează idi na hui rușilor. V-a plăcut? V-ați simțit virtuoși? V-ați simțit încărcați simbolic? Pufoșilor…

Hai, lăsați corectitudinea politică și conștientizați ce sînteți. Pipăiți-vă și aduceți-vă aminte că înainte să fiți cultură, sînteți biologie.

Încercați să nu mai respingeți și relativizați biologia mai mult decît e cazul.

Încercați să dați Cezarului ce-i al Cezarului, civilizației ce-i al civilizației. Dar și biologiei ce-i al biologiei.

În rest, rămîne cum am stabilit. Tuturor celor care se simt ofensați de această analiză antropologică, nu-mi rămîne decît să vă recomand ce recomandă cu căldură ucrainienii rușilor invadatori: иди на хуй.

* * *

Linkuri către site-uri care prezintă succint conceptele folosite în articolul de față.

Norbert Elias. Procesul de civilizare

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Civilizing_Process

George Ritzer. McDonaldizarea societății

https://en.wikipedia.org/wiki/McDonaldization

Biologie. Succes de supraviețuire și reproductiv

https://en.wikipedia.org/wiki/Fitness_(biology)

https://en.wikipedia.org/wiki/Reproductive_success

Boots on the ground

https://en.wiktionary.org/wiki/boots_on_the_ground

Războaiele culturale

https://en.wikipedia.org/wiki/Culture_war

Slavă Ucrainei

https://en.wikipedia.org/wiki/Glory_to_Ukraine

Idi na hui

https://www.urbandictionary.com/define.php?term=idi%20nahui

https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_din_Insula_%C8%98erpilor