Tratatul România–Ucraina din 1997. Promisiuni privind drepturile românilor, dispute și tensiuni care persistă

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Semnat la 2 iunie 1997, la Constanța, Tratatul privind relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina a stabilit cadrul relațiilor bilaterale după destrămarea Uniunii Sovietice. Documentul a urmărit garantarea respectării frontierelor, consolidarea cooperării politice și economice și protejarea drepturilor minorităților naționale. Aproape trei decenii mai târziu, relația dintre cele două state este influențată de cooperarea în domeniul securității, războiul declanșat de Rusia și disputele istorice care nu au dispărut complet.

Cum s-a ajuns la semnarea tratatului

În anii ’90, după proclamarea independenței Ucrainei în 1991, România și-a propus să stabilească relații oficiale stabile cu noul stat vecin. Contextul era complicat de moștenirea istorică a modificărilor teritoriale din regiune, de problema comunității românești din Ucraina și de necesitatea clarificării unor chestiuni legate de frontieră și de Marea Neagră.

Tratatul a fost semnat de președintele României, Emil Constantinescu, și de președintele Ucrainei, Leonid Kucima. Documentul a intrat în vigoare la 16 iulie 1997 și a consacrat principiile suveranității, integrității teritoriale, respectării frontierelor existente și soluționării pașnice a diferendelor.

Unul dintre cele mai importante elemente ale tratatului a fost recunoașterea caracterului inviolabil al frontierei dintre cele două state. România și Ucraina s-au angajat să nu formuleze revendicări teritoriale și să nu recurgă la forță pentru modificarea granițelor.

Pentru România, acordul a însemnat acceptarea cadrului teritorial existent, în condițiile în care anumite regiuni aflate astăzi în componența Ucrainei au făcut parte din România în diferite perioade istorice. Printre acestea se numără nordul Bucovinei, ținutul Herța și sudul Basarabiei, teritorii care au intrat în componența Uniunii Sovietice în urma evenimentelor din 1940 și a evoluțiilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Tratatul nu a urmărit să rezolve disputele istorice prin modificarea granițelor, ci să stabilească un cadru juridic pentru relațiile dintre cele două state. Această abordare a contribuit la stabilitatea regională, dar a rămas sensibilă pentru o parte a opiniei publice românești, în special din cauza memoriei istorice și a situației comunităților românești din teritoriile respective.

Insula Șerpilor și disputa privind Marea Neagră

O altă problemă importantă a fost delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră, cu implicații asupra accesului la resurse naturale, inclusiv cele de petrol și gaze.

România și Ucraina nu au reușit să ajungă la un acord asupra delimitării maritime în urma negocierilor, astfel că România a sesizat Curtea Internațională de Justiție de la Haga. La 3 februarie 2009, instanța a stabilit, printr-o hotărâre definitivă și obligatorie, linia de delimitare a zonelor maritime dintre cele două state.

Curtea a decis că Insula Șerpilor urma să beneficieze de o mare teritorială de 12 mile marine, însă nu a acordat insulei un efect suplimentar în stabilirea delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive. Hotărârea a soluționat disputa maritimă și a oferit României și Ucrainei o delimitare juridică clară a zonelor respective.

Cazul a demonstrat că, deși tratatul din 1997 stabilea obligația soluționării pașnice a diferendelor, unele probleme bilaterale au necesitat ani de negocieri și intervenția unei instanțe internaționale.

Drepturile românilor din Ucraina, o problemă rămasă sensibilă

Tratatul a prevăzut, prin articolul 13, protejarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a minorității române din Ucraina, precum și a minorității ucrainene din România. Documentul include angajamente privind păstrarea limbii materne, educația și participarea la viața publică.

Cu toate acestea, aplicarea acestor prevederi a generat controverse. Reformele educaționale din Ucraina, în special cele adoptate începând cu 2017, au stârnit îngrijorări la București privind reducerea posibilităților de studiu în limba română, mai ales în învățământul secundar.

Reprezentanții comunității românești au reclamat și dificultăți privind menținerea școlilor cu predare în limba maternă și recunoașterea identității lingvistice. Autoritățile ucrainene au susținut, în schimb, necesitatea consolidării cunoașterii limbii de stat, în contextul integrării educaționale și al războiului.

Discuțiile privind aceste drepturi au continuat și după semnarea tratatului, arătând că existența unor garanții juridice nu elimină automat diferențele dintre prevederile oficiale și aplicarea lor practică.

Relațiile economice și cooperarea regională

Dincolo de problemele teritoriale și ale minorităților, România și Ucraina au dezvoltat relații economice și instituționale în domenii precum comerțul, transporturile, infrastructura și energia.

Acordurile bilaterale ulterioare tratatului din 1997 au reglementat inclusiv regimul frontierei de stat și cooperarea în probleme de frontieră. Poziția geografică a celor două țări a favorizat dezvoltarea legăturilor comerciale și a transportului pe Dunăre și la Marea Neagră.

Importanța acestor legături a crescut după invazia rusă la scară largă din februarie 2022. Închiderea sau perturbarea rutelor maritime ucrainene a determinat folosirea unor rute alternative prin statele vecine, inclusiv prin România. Portul Constanța și infrastructura de transport de pe Dunăre au devenit importante pentru tranzitul mărfurilor ucrainene și pentru menținerea exporturilor.

În același timp, securitatea navigației și protejarea infrastructurii din zona Mării Negre au devenit preocupări comune, în condițiile atacurilor rusești asupra porturilor și infrastructurii ucrainene.

Invazia Rusiei din februarie 2022 a modificat semnificativ raporturile dintre România și Ucraina. Bucureștiul a susținut suveranitatea și integritatea teritorială a statului ucrainean, a sprijinit parcursul european al acestuia și a participat la eforturile regionale de gestionare a consecințelor războiului.

România a primit refugiați ucraineni și a devenit un important teritoriu de tranzit pentru transportul mărfurilor. În paralel, securitatea flancului estic al NATO și riscurile generate de atacurile din apropierea graniței au căpătat o importanță sporită.

Schimbarea de context nu a șters neînțelegerile istorice, dar a determinat ambele state să acorde o importanță mai mare cooperării în domeniul apărării, securității energetice și infrastructurii regionale.

Martie 2026: România și Ucraina trec la parteneriat strategic

La 12 martie 2026, președintele României, Nicușor Dan, și președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, au semnat la București o declarație de parteneriat strategic. Au fost semnate și documente privind cooperarea energetică și producția comună de echipamente de apărare.

Acordurile vizează consolidarea dialogului politic, cooperarea militară, integrarea europeană a Ucrainei, dezvoltarea infrastructurii și colaborarea economică. Printre proiectele energetice anunțate se numără dezvoltarea unor conexiuni electrice între România și Ucraina, precum și posibilitatea utilizării capacităților ucrainene de depozitare a gazelor.

Un alt domeniu vizat este producția de echipamente militare, inclusiv drone, în România, în cadrul inițiativei „Build with Ukraine”.

În cadrul discuțiilor, Nicușor Dan a afirmat că relațiile dintre cele două țări au fost marcate istoric de neîncredere, dar că războiul început în 2022 a schimbat perspectiva asupra cooperării. Totodată, președintele român a precizat că a primit garanții privind continuarea funcționării școlilor cu predare în limba română din Ucraina.

La aproape 30 de ani de la semnarea tratatului, relația bilaterală se află într-o etapă în care securitatea regională și cooperarea economică au o importanță majoră. Parteneriatul strategic din 2026 oferă un cadru mai amplu pentru colaborare, însă rezultatele vor depinde de aplicarea concretă a angajamentelor asumate.

Pentru România, rămân importante protejarea drepturilor comunității românești, dezvoltarea schimburilor comerciale, securitatea la Marea Neagră și respectarea înțelegerilor bilaterale. Pentru Ucraina, sprijinul României este relevant atât pentru rezistența în fața agresiunii ruse, cât și pentru integrarea europeană și dezvoltarea infrastructurii.

Tratatul din 1997 a pus bazele relațiilor de bună vecinătate și a stabilit principiile în baza cărora cele două state trebuie să își soluționeze diferendele. Evoluțiile ulterioare au arătat că acordul nu a eliminat toate disputele, dar a oferit un cadru pentru negocieri și soluții juridice. În prezent, provocarea este transformarea parteneriatului strategic într-o cooperare durabilă, fără ca problemele istorice și angajamentele privind drepturile minorităților să fie trecute în plan secund.