Ultimul om din satul uitat de lume: „Vorbesc singur, dar mi-e bine. Aici m-am născut, aici mor”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Pe o coastă pierdută a Apusenilor, în cătunul Vidreni, timpul pare să se fi oprit. Altădată plin de viață, cu râsete de copii, hore țărănești și vecini care se salutau peste gard, satul nu mai are astăzi decât un singur locuitor: Ioan Matiș, un bărbat care a ales să rămână acolo unde s-a născut, chiar dacă toți ceilalți au plecat, conform Cluj24.

Vidreni n-a fost niciodată mare, doar 14-15 case, ascunse între dealuri, la capătul lumii. Dar acum jumătate de secol, peste 100 de oameni își duceau viața acolo. Astăzi, tăcerea e stăpână, iar printre zidurile crăpate și acoperișurile prăbușite se mai aude doar glasul lui Ioan, care trăiește în casa părintească, la doi pași de pădure.

„Eu mai stau aici și, sus pe deal, o familie, doi oameni. Atât am mai rămas. Fetele mele s-au măritat, băiatul a plecat. Eu de aici nu mai plec. Aici m-am născut, aici am crescut”, povestește Ioan Matiș, cu o voce calmă, aproape împăcată cu soarta.

Ioan Matiș: „Pe vremuri era lume, era viață…”

Bărbatul își amintește vremurile când drumurile prăfuite duceau spre biserică, aflată la 7 kilometri distanță.

„Duminica plecam pe la 8 dimineața, ajungeam la 10 la biserică. De sărbători se făcea horă până la 3-4 dimineața. Era veselie, era viață”, spune el.

Ioan își amintește și povești din bătrâni, despre cum ar fi luat naștere așezarea.

„Se zice că pe vremea haiducilor au venit doi frați din Vidra, din județul Alba, fugăriți pentru cine știe ce. Unul s-a așezat aici, după deal, și și-a făcut o colibă. Celălalt, mai încolo. De la ei ar fi rămas numele: Vidreni, de la Vidra.”

Privind dealurile pustii, Ioan simte un amestec de melancolie și împăcare.

„Bătrânii au murit, tinerii au plecat și nu se mai întorc. Dar eu m-am obișnuit singur. De ce să-mi fie urât? Aici mi-e casa. Ca animalul sălbatic în pădure, așa mă simt eu aici.”

Râde ușor când povestește cum își petrece zilele.

„Vorbesc singur, dar am citit că e bine pentru sănătate. Dacă nu-i înțelegere, mai bine liniște. Decât vai de noi, mai bine vai de mine! Cum îmi fac, așa dorm. Nu supăr pe nimeni. La mine toate-s bune.”

Ultimul locuitor al Vidrenilor

În cătunul unde odinioară răsuna muzica horelor, azi doar vântul mai șuieră printre gardurile rupte. Dar Ioan Matiș nu se plânge. A rămas să vegheze locul, să țină aprinsă o lumânare în satul care dispare încet.

„Aici am copilărit, aici am crescut. Dacă plec și eu, se stinge tot”, spune el, privind în zare.

Primarul comunei Măguri-Răcătău, Alexandru Livescu, confirmă că soarta Vidrenilor e pecetluită.

„Bătrânii au murit, tinerii s-au săturat de greutăți. Cătunele astea sunt greu accesibile, dar foarte frumoase. Nu vor dispărea complet, pentru că vin oameni care cumpără terenuri pentru cabane, pentru turism. Nu localnici, ci orășeni care vor liniște și priveliști. Poate așa, locurile astea vor renaște altfel”, spune edilul.

Vidreni devine astfel un simbol al satelor românești care mor în tăcere, odată cu ultimii lor locuitori. Un loc unde timpul nu mai curge, ci doar se așază, încet, peste amintiri. Iar în mijlocul acestei tăceri, un om simplu, Ioan Matiș, păzește o lume care a fost, și care, prin el, încă mai există.