Va iniția Vladimir Putin marea resetare?

Continuă dezbaterea provocatoare și interesantă lansată de Adrian Severin, vizând relațiile extrem de complexe dintre România și Federația Rusă. Fostul ministru de Externe utilizează noi argumente, avansând ideea că marii jucători ai lumii, între care și Putin, preferă să utilizeze mișcările de șah, în schimbul cacealmalelor practicate în poker. În „Ia pastila SRS!” de azi punctez acest lucru. Dar în editorial simt nevoia să dezvolt tema.

Desigur, Vladimir Putin poate trece peste provocările de-a dreptul iresponsabile lansate în ultima vreme de autoritățile de la București, cea mai gravă dintre ele fiind acordul militar parafat în septembrie între România și Ucraina și aprobat recent în Parlamentul de la București. Sau același Vladimir Putin poate riposta în mod proporțional. Am încheiat acest acord total inutil pentru România, dar în beneficiul unui stat cu care Federația Rusă se află în conflict și ne putem trezi cu un atac asimetric de toată frumusețea. La care nu avem capacitatea de a răspunde. Nici noi, și nici aliații noștri NATO. Am expulzat tam-nesam, fără vreun motiv explicit, un diplomat militar de rang înalt al Federației Ruse. Și ne putem trezi că vor fi împachetați și trimiși la București mai mulți diplomați români aflați în misiune la Moscova. Consecințele ostilității de care au dat dovadă președintele și Guvernul României pot fi multiple. Sau, cine știe, pentru moment noul țar al noii Rusii s-ar putea abține. Tratându-ne ca pe un cățeluș care latră în pustiu.

Dar dacă Adrian Severin face distincții atât de abrupte între poporul român și Guvernul său, între interesele de astăzi ale marilor puteri cu care ne-am aliat și interesele reale ale României, și dacă el plasează toate aceste teme în grădina lui Vadimir Putin, căruia îi atribuie calitățile unui mare șahist, atunci îmi permit și eu să upgradez această temă. De ce, dacă tot vorbim despre șahul politic, să avem în vedere doar câteva mișcări cu efect limitat, și să nu privim tabla de joc în ansamblul ei? Dacă lui Vladimir Putin i se poate sugera să fie tolerant față de poporul român, în timp ce este stârnit de către Guvernul legitim al acestui popor, de ce nu am merge mai departe, întrebându-l de ce nu resetează pur și simplu, dar în sens pozitiv, relațiile cu România și cu lumea occidentală?

În acest sens, la dispoziția noului țar al noii Rusii stau câteva mișcări simple pe care le poate face și câteva mișcări mai complexe. Una dintre realitățile politice cu adevărat dramatice ale Rusiei de astăzi este că, pentru a-și menține puterea, pentru a întări Federația Rusă, Putin are nevoie stringentă fie de un război imediat, fie de o pace durabilă. Între cele două extreme nu există decât o groapă adâncă, în care regimul său se poate scufunda. Pentru că Federația Rusă, în ciuda bogăției ei imense, este într-un sever declin, atât demografic, cât și economic. Acest declin, căruia sunt destui politologi care-i analizează cauzele, poate fi stopat, pe termen mediu și lung, printr-o pace durabilă sau ar putea fi stopat, pe termen scurt, printr-un război. Războiul, care va face cu certitudine recurs la sentimentele patriotice ale rușilor, rezolvă pe termen mediu raporturile de putere de la Moscova, consolidând poziția lui Putin. Dar nu poate stopa declinul economic. Astfel încât, mai devreme sau mai târziu, Moscova va fi silită să o ia de la început, în același stil, pentru ca Putin să poată rămâne în continuare omul politic alfa.

Ce ar însemna din această perspectivă o pace durabilă, de care, în mod paradoxal, ne apropiem cu aceeași viteză cu care ne apropiem și de un posibil război? O pace durabilă începe prin resetarea politicii externe a Federației Ruse, concomitent cu resetarea atitudinii din ce în ce mai ostile a alianței nord-atlantice în raport cu Federația Rusă. Vladimir Putin ar împușca mai mulți iepuri dintr-o dată în această ipoteză a resetării, dacă ar începe cumva cu începutul. Dacă ar denunța de pildă Pactul Ribbentrop -Molotov, cu anexele sale secrete, care a condus la ciopârțirea unor state din Europa Centrală și de Est, între care Polonia și România, și împărțirea brutală a unor teritorii străine între Berlinul lui Hitler și Moscova lui I.V. Stalin. Denunțând acest pact, cerându-și scuze în numele poporului rus pentru consecințele lui, Vladimir Putin ar avea mult de câștigat în plan moral, fără însă a fi obligat să restituie ceea ce a obținut prin acel tratat și ulterior, la capătul celui de-al Doilea Război Mondial. Ar putea să facă noul țar al noiii Rusii și pasul următor. Să admită că I.V. Stalin, pe care îl venerează, a avut nu numai contribuții decisive în războiul purtat împotriva Germaniei hitleriste, dar și o grea răspundere, care trebuie asumată, pentru milioanele de morți, care au fost nu numai ruși, în anii de teroare pe care a instaurat-o. Teroare care nu a fost necesară Rusiei, ci doar întăririi puterii sale personale. Ceea ce nu înseamnă că Vladimir Putin ar fi obligat, recunoscând aceste realități politice, să renunțe la a-l venera în continuare pe I.V. Stalin.

Și de aici mai departe resetarea poate fi împinsă în direcția partenerilor noștri euroatlantici. După ce și unii și ații și-au arătat mușchii în moduri dintre cele mai felurite, unele de-a dreptul penibile, altele extrem de periculoase, acum se apropie un moment psihologic, când este posibilă o resetare. Încheierea unui acord multiplu pe termen lung, de neintervenție și neostilitate și chiar de colaborare între Federația Rusă și NATO.

Dacă Putin este cu adevărat, așa cum crede Adrian Severin, nu un jucător de poker, care utilizează frecvent cacealmaua, ci un maestru al șahului politic, atunci stă în puterea lui să inițieze asemenea demersuri. Pacea îi este mai profitabilă decât războiul. La fel cum, așa cum subliniază, pe bună dreptate Severin, prietenia românilor îi este mai profitabilă decât ostilitatea lor.